Citate de Alexandru Macedonski

Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. (Noaptea de mai)

Cand devii pesimist, priveste un trandafir. (In gradina infantei) (traducere CCC - Copyright ©2016)

Crezand in trandafiri, ii faci sa infloreasca. (traducere CCC - Copyright ©2016)

Bogatia trandafirului consta in fragilitatea sa. (traducere CCC - Copyright ©2016)

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea. Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte, Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

(Sonetul puterii)

Există o ureche atat de fina incat sa auda suspinul trandafirilor care se ofilesc? (traducere CCC - Copyright ©2012)

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Frumusetea unui trandafir este si ea o iluzie. Dar daca il dezbraci de aceasta iluzie si-l privesti ca pe o combinatie de carbon si azot, nici parerea aceasta nu-i adevarata.

Doar trandafirul este indeajuns de fragil pentru a exprima eternitatea. (O suta de fraze pentru evantaie) (traducere CCC - Copyright ©2016)

Adesea, intepatorul spin da nastere delicatilor trandafiri.

O poemă... după mine, trebuie să conţină tot: supărare, suferinţi, lăcrămi, disperări, dezgustări, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să întâlnească într-însa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin o poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii.

Fiecare trandafir cade pradă iernii. © CCC

Daca semintele din negrul pamant se pot transforma in atat de frumosi trandafiri, ce ar putea deveni inima fiintei umane in lunga ei calatorie catre stele? (traducere CCC - Copyright ©2012)

O, frumusetea-i mai fermecatoare Cand adevaru-i este nestemata! Si trandafirul mai frumos ne pare Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.   Macesul are floare si mai vie Ca trandafirul, dar parfum, deloc; Ca el e plin de spini si se mladie Cand vantu-i prinde mugurii in joc.   Dar la maces frumosul e-o parere; Cand piere la o margine de drum, Il uita toti. Si trandafirul piere, Dar lasa-n urma dulcele-i parfum.   Si frumusetea ta va trece, dar Ii voi filtra prin vers inaltu-i har.   (Sonetul LIV / 54)

E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini și mor și-n mine - Ș-au fost atât de viață pline, Și azi se sting așa ușor.   În tot, se simte un fior. O jale e în orișicine. E vremea rozelor ce mor - Mor în grădini, și mor și-n mine.   Pe sub amurgu-ntristător, Curg vălmășaguri de suspine, Și-n marea noapte care vine Duioase-și pleacă fruntea lor... -   E vremea rozelor ce mor. (Rondelul rozelor ce mor)

Gloria este nestima generală.

Trandafirul vorbește toate limbile din lume. (traducere CCC - Copyright ©2019)

Nu e de-ajuns să scrii un cap de operă, sau să fii om de geniu, ci mai e ceva. Acest ceva se numeşte norocul... Pentru mai toţi oamenii cari au lăsat urme prin faptele lor, numai norocul singur şi-a spus cuvântul hotărâtor.

Florile sunt plapande si nestiutoare. Se apara si ele cum pot. Se cred nemaipomenite cu spinii lor.

Imaginaţi-vă uimirea omului daca ar vedea azi primul trandafir! El nu ar sti ce nume special sa-i ofere. (traducere CCC - Copyright ©2012)