Citate de Alexandru Macedonski

Gloria este nestima generală.

Nu e de-ajuns să scrii un cap de operă, sau să fii om de geniu, ci mai e ceva. Acest ceva se numeşte norocul... Pentru mai toţi oamenii cari au lăsat urme prin faptele lor, numai norocul singur şi-a spus cuvântul hotărâtor.

O biblioteca este o camera de prieteni. (Elogiu prieteniei) © CCC

Când întemeiezi biblioteci, pregăteşti hambare publice, strângi rezerve menite să preîntâmpine o iarnă a spiritului.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint, Și tot către ele s-ajungă zorește, Cu toate că știe prea bine că-l mint Și porți de topaze, și turnuri de-argint. (Noaptea de decembrie)

O poemă... după mine, trebuie să conţină tot: supărare, suferinţi, lăcrămi, disperări, dezgustări, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să întâlnească într-însa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin o poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii.

E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini și mor și-n mine - Ș-au fost atât de viață pline, Și azi se sting așa ușor.   În tot, se simte un fior. O jale e în orișicine. E vremea rozelor ce mor - Mor în grădini, și mor și-n mine.   Pe sub amurgu-ntristător, Curg vălmășaguri de suspine, Și-n marea noapte care vine Duioase-și pleacă fruntea lor... -   E vremea rozelor ce mor. (Rondelul rozelor ce mor)

Răbdarea este, poate, vitejia cea mai adevărată şi forţa cea mai supremă. Credinţa mea este că orice om trăieşte atât cât îi trebuie ca să îşi îndeplinească misiunea pe pământ.

Daca ai o biblioteca si o gradina, ai tot ce iti trebuie. © CCC

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea. Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte, Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

(Sonetul puterii)

Toţi acei ce au acces la o bibliotecă, la cărţi, sunt nişte inşi mai buni decât alţii, mai fortificaţi, iar durerile îi ating mai puţin şi nefericirile trec mai repede.

Căutarea adevărului în bibliotecă. În cărţi. Cărţile sunt nenumărate; unde este începutul? Aceste ore de bibliotecă în care urmăreşti, în cărţi, adevărul! Şi deodată, cazi într-un gol. E noapte, nu mai înţelegi nimic.

Fără biblioteci ce ne-ar mai rămâne? N-am mai avea nici trecut și nici viitor.

O roză-nfloreşte, suavă... Ca nor risipit e necazul. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă şi tainică slavă.   Nu-mi pasă de-a vieţii otravă, De chinul ce-şi urcă talazul O roză-nfloreşte, suavă; Ca nor risipit e necazul.   Stăpân sunt de-acum pe răgazul, Să-mi fac din ursită o sclavă, Şi nu mai e viaţa grozavă, Deşi mi-a brăzdat tot obrazul:   O roză-nfloreşte, suavă. (Rondelul rozei ce înfloreşte)

Cea mai mare comoară este o bibliotecă bună.

Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. (Noaptea de mai)

Biblioteca pe care ți-o formezi reprezintă o viață. Niciodată, ca să zic așa, un număr de cărți răzlețe. (Casa de hârtie)

Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

A construi o bibliotecă înseamnă a crea o viață. Biblioteca nu va fi niciodată o colecție întâmplătoare de cărți.

Și el e emirul, și toate le are... E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gândul mereu, Și-n fața dorinței — ce este — dispare Iar el e emirul, și toate le are. (Noaptea de decembrie)