Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină – cum se suspină…
Și suspină – cum se suspină…
Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț – din ce în ce mai tare,
Un valț – din ce în ce mai tare.
(Valțul rozelor)
Din nou tânguirea flautului,
Izvoarele răcoroase care murmură…
O adiere de aur și muzică
Coboară din cer: hai să tăcem.
(Serenadă)
© CCC
Sunt nebună după tine, iubirea mea,
cine vine să caute,
în trecutul meu,
acele jucării sparte ale cuvintelor mele?
Îți dau totul
dacă vrei,
Oricum sunt doar un copil
plin de poezie
și acoperit cu lacrimi sărate,
vreau doar să adorm
pe malul cerului înstelat
și să devin o adiere ușoară
de cântece de dragoste pentru tine.
(Sunt nebună după tine, iubirea mea)
© CCC
Dacă într-adevăr cuvintele te stânjenesc,
Nu spune nimic. Visează. Să nu-ți fie frig;
Eu sunt cea care vorbesc și te sărut;
Lasă-mă să revărs asupra ta
Ca vântul blând ce-adie prin pădure,
Acest murmur nemărginit, șoptit…
© CCC Published on: Jan 23, 2021
Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)
Rătăceam precum un nor singuratic
Ce plutește în înălțimi peste dealuri și văi,
Când, deodată, am văzut o mulțime,
O puzderie de narcise aurii;
Pe lângă lac, pe sub copaci,
Unduindu-se și dansând în adierea vântului.
O mare de flori ca stelele ce strălucesc
Și sclipesc de-a lungul Căii Lactee,
Se întindeau în rânduri nesfârșite
De-a lungul marginii unui golf:
Zece mii am văzut dintr-o privire,
Unduindu-și corolele în dans sprințar.
Valurile din jurul lor dansau; dar ele
Întreceau în frumusețe strălucirea valurilor:
Un poet n-ar putea fi mai încântat,
Decât într-o astfel de însoțire însuflețită:
Le-am privit – le-am privit îndelung – și m-am gândit
Ce comoară de frumusețe mi-a oferit acest spectacol:
Adesea, când mă-ntind pe pat,
Fără să mă gândesc la nimic sau meditând,
Ele strălucesc în acel ochi interior
Care este fericirea singurătății;
Și apoi, inima mea e copleșită de plăcere
Și dansează cu narcisele aurii.
(Rătăceam precum un nor singuratic / I Wandered Lonely as a Cloud)
Copyright © CCC Published on: Apr 8, 2019