Citate de Cella Serghi

Daca nu faci un compromis serios in viata la inceput, esti nevoita sa faci zeci de compromisuri mai tarziu.

Numai dorul poate masura exact intensitatea, adancimea, intinderea dragostei.

Oamenii de buna-credinta se cauta si-si dau mana, intinzand peste pamant o punte ca un curcubeu pe cer.

Tu stii cum suna plansul atunci cand nu-l asculta decat lucrurile din casa, peretii?

Viata nu e prafuita, e vie. Asa de vie, asa de plina de seva si de soare ca cine n-are dreptate nu o poate privi in fata...

Dragostea mea nu-i ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperare fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna.

Suferinta mea de acum e viata mea... Fara dragostea mea pentru tine, nu ma mai inchipui in viata decat in stare de dementa, poate... Sa traiesc fara sa te iubesc ar fi pentru mine ca si cand nu as mai simti caldura soarelui, umezeala apei, si totusi as trai... Vreau sa te iubesc pentru totdeauna, nu vreau sa ma despart de sentimentul meu. Cred ca asta-i motivul pentru care nu vreau sa mor.

As vrea sa-ti fi dat ceva, asa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemanator unei confesiuni, dar mai tare si mai adanca in sine; certitudinea ca suntem in stare sa iubim si sa fim iubiti, asa dintr-o data, ca exista intre tine si alte fiinte omenesti o masura comuna, un punct de intalnire, un punct slab unde te poti atinge - foarte slab si totusi datator de mari forte.

Orice dragoste e o încătuşare. Chiar dacă o dulce încătuşare.

Dragostea moare si ea. Incet, pe nesimtite, perfid. Chiar daca are clipe cand isi revine, cand se agata de viata.

Oamenii sunt chinuiti de nelinisti, de indoieli, de intrebari fara raspuns. Pentru oricine realitatea poate fi si altfel, adevarul poate fi altul. Toate aceste indoieli sunt ca microbii din organism care pot lupta cu cei care ii ataca din afara.

Greseala pe care o face fiecare dintre noi este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna...

Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, dar asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin intr-o clipa data, pentru un om intr-un anume climat sufletesc.

Compromisul este o umbrela buna, dar un acoperis prost.

Te gasesc atat de schimbata incat imi este teama sa nu te insel pe tine cu tine.

Trebuie sa existe un colt de lume in care viata e frumoasa. Fericirea trebuie sa existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de niste maini uriase care sa zgaltaie globul, si totul sa inceapa din nou...

...marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să încânte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil.

Un barbat abil se ascundea sub aceasta infatisare modesta, un barbat care a stiut sa faca din prezenta lui o otrava placuta, pe care mi-o dadea si mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce in ce mai mult.

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

In ce ma priveste, cand apune soarele ma gandesc: a mai trecut o zi. Inca o zi in care n-am facut nimic. Iar cand rasare soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol...