Michel Foucault

Michel Foucault, pe numele complet Paul-Michel Foucault, 15 oct. 1926 – 25 iun. 1984, născut la Poitiers, Franța, filosof și istoric structuralist, istoric al ideilor, scriitor, activist politic, și critic literar francez din secolul XX, unul dintre cei mai influenți și controversați erudiți ai perioadei celui de-al Doilea Război Mondial. Opera sa, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filozofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie etc. A trăit 58 de ani.

Este cunoscut pentru criticile sale la adresa instituțiilor sociale, în principal psihiatrie, medicină, sistemul penitenciar și pentru ideile și evoluțiile sale privind istoria sexualității, teoriile sale generale despre putere și relațiile complexe dintre putere și cunoaștere.

Teoriile lui Foucault abordează în primul rând relațiile dintre putere și cunoaștere și modul în care acestea sunt utilizate ca formă de control social prin instituțiile societale. Deși adesea citat ca structuralist și postmodernist, Foucault a respins aceste etichete. Gândirea sa i-a influențat pe cei din mediul universitar, în special pe cei care lucrează în studii de comunicare, antropologie, psihologie, sociologie, criminologie, studii culturale, teoria literară, feminism, marxism și teoria critică.

Născut la Poitiers, într-o familie din clasa mijlocie superioară, tatăl său fiind chirurg, Foucault era pasionat de istorie și filozofie. A citit în special lucrările unor autori precum Nietzsche, Kant, Freud, Marx, Balzac și Stendhal.

În 1946, la vârsta de douăzeci de ani, a fost admis la Lycée Henri-IV, la École Normale Supérieure, unde a studiat filozofia cu Merleau-Ponty și a intrat sub influența tutorilor săi Jean Hyppolite și Louis Althusser. Apoi a studiat la Universitatea din Paris (Sorbona), unde a obținut trei diplome în filozofie și psihologie: în filozofie (1948), psihologie (1950) și psihopatologie (1952).

Între 1951 și 1954, Michel Foucault a fost profesor de psihologie la École normale supérieure din Ulm. În perioada 1954-1960 a predat franceza la Universitatea din Uppsala, Suedia, apoi a lucrat pentru scurtă vreme la universitățile din Varșovia și Hamburg.

După câțiva ani ca diplomat cultural în străinătate, în 1960 s-a întors în Franța ca titular al departamentului de filozofie al Universității Clermont-Ferrandn și a publicat prima sa carte importantă, Istoria nebuniei (1961).

A publicat apoi Nașterea clinicii, 1963 și Ordinea lucrurilor, 1966, publicații care și-au afișat implicarea crescândă în structuralism, de care s-a distanțat ulterior. Aceste prime trei lucrări au exemplificat o tehnică istoriografică pe care Foucault a dezvoltat-o, numită „arheologie”.

În 1966, a publicat Cuvintele și lucrurile (Les Mots et les Choses), eseu în care comentează în detaliu tabloul Las Meninas (în spaniolă, Doamnele de onoare) de Velázquez, subliniind faptul că condițiile discursului evoluează continuu în timp.

Din 1966 până în 1968, Foucault a ținut prelegeri la Universitatea din Tunis înainte de a se întoarce în Franța, unde a devenit șef al departamentului de filosofie la noua universitate experimentală din Paris VIII fiind asociat cu începuturile Centrului Universitar Experimental Vincennes. În 1969, Foucault a publicat Arheologia cunoașterii.

În 1970, Foucault a fost admis ca profesor la Collège de France din Paris, calitate pe care a păstrat-o până la sfărșitul vieții, în 1984, deținând catedra pe care a intitulat-o „Istoria sistemelor de gândire”.

De asemenea, a devenit activ în mai multe grupuri de stânga implicate în campanii împotriva rasismului și a încălcărilor drepturilor omului și pentru reforma penală. Activist politic în anii 1970, a participat la primele mișcări de sprijinire a lucrătorilor imigranți și a fondat Grupul de Informare a Penitenciarului, care le-a oferit deținuților o voce asupra condițiilor lor de viață.

Foucault a publicat ulterior A supraveghea și a pedepsi, 1975 și Istoria sexualității, 1976, în care a dezvoltat metode arheologice și genealogice care subliniau rolul pe care îl joacă puterea în societate.

A studiat codurile și conceptele pe baza cărora funcționează societățile, în special “principiile de excludere“ (cum sunt distincțiile dintre normalitate și nebunie) cu ajutorul cărora o anumită societate se definește pe sine. A teoretizat analiza atitudinilor sociale legate de aziluri, spitale și închisori, ca semne ale dezvoltării și omniprezenței puterii.

Considerat un structuralist, filozoful este asociat cu alți gânditori precum Claude Lévi-Strauss și Jacques Derrida. După evenimentele din mai 1968 s-a implicat în politică. În A supraveghea și a pedepsi (Surveiller et punir), publicat în 1975, pune la îndoială starea prizonierilor și structura micro-puterilor care guvernează societățile occidentale.

Opera lui Michel Foucault se caracterizează prin critica la adresa instituțiilor, precum medicina, psihologia și sistemul penitenciar.

Spre sfârșitul vieții, a devenit interesat de „bioputere”, un concept bazat pe impactul vieții asupra politicii și a mecanismelor puterii. Potrivit lui, preocuparea pentru sine este fundamentul eticii.

Scrierile lui au făcut din Michel Foucault unul dintre cei mai apreciați intelectuali ai epocii sale. Asociat pentru prima dată cu structuralismul, Foucault a produs lucrări legate de poststructuralism și filozofie postmodernă. Figură de frunte în teoria franceză, opera sa rămâne foarte fructuoasă în lumea academică, în special în lumea anglo-saxonă, dincolo de specializările disciplinare.

The Times Higher Education Guide l-a descris în 2009 drept cel mai citat autor de științe umaniste din lume.

Opere principale:

Boala mintală și personalitatea (Maladie mentale et personnalité), 1954; Istoria nebuniei în epoca clasică, nebunie și nesăbuință (Histoire de la folie a l’age classique. Folie et deraison0, 1961; Nașterea clinicii – o arheologie a evaluării medicale (Naissance de la clinique. Une archeologie du regard medical), 1963; Raymond Roussel, 1963; Cuvintele și lucrurile, o arheologie a științelor umane (Les mots et les choses. Une archeologie des sciences humaines), 1966; Gândirea în perspectivă (La pensee du dehors),  1966; Arheologia cunoașterii (L’archeologie du savoir), 1969; Șapte cuvinte despre al șaptelea înger (Sept propos sur le septieme ange), 1970; Ordinea discursului (L’ordre du discours), 1971; Aceasta nu este o pipă (Ceci n’est pas une pipe), 1973; A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii (Surveiller et punir), 1975; Istoria sexualității (Histoire de la sexualité);  Vol I: Voința de a cunoaște (La volonte de savoir), 1976; Vol II: Utilizarea plăcerilor (L’usage des plaisirs), 1984; Vol III: Grija față de sine (Le souci de soi), 1984.