Ernst Jünger

Ernst Jünger, 29 mar. 1895 – 16 febr. 1998, născut în Heidelberg, Germania, romancier și eseist german, soldat cu multe decorații primite, filozof și entomolog, un militarist înflăcărat care a fost una dintre cele mai complexe și contradictorii figuri din literatura germană a secolului XX. A devenit cunoscut public pentru memoriile sale din Primul Război Mondial, În furtuni de oțel. A trăit 103 ani.

Contemporan și martor al istoriei europene a secolului XX, Jünger a participat la ambele războaie mondiale, mai întâi în trupele de șoc în timpul Primului Război Mondial, apoi ca ofițer în administrația ocupației militare la Paris din 1941. Devenit celebru, după ce amintirile sale despre Primul Război Mondial au fost publicate în lucrarea În furtuni de oțel în 1920, era o figură intelectuală majoră a revoluţiei conservatoare din timpul epocii Republicii de la Weimar, dar s-a ţinut departe de viaţa politică când naziştii au ajuns la putere. Până la sfârșitul vieții, la peste 100 de ani, a publicat povești și numeroase eseuri, precum și un jurnal din anii 1939 până în 1948 și apoi din 1965 până în 1996. Printre poveștile sale, Pe falezele de marmură, 1939, este una dintre cele mai cunoscute.

Fiul unui om de afaceri și chimist de succes, Jünger s-a răzvrătit împotriva unei educații de oameni înstăriți și a căutat aventura în mișcarea de tineret germană Wandervogel, înainte de a fugi, în anul 1913, pentru a servi pentru scurt timp în Legiunea Străină Franceză, un act ilegal. Deoarece a scăpat de urmărire penală în Germania datorită eforturilor tatălui său care l-a adus înapoi în Germania, Jünger a putut să se înroleze voluntar în armata germană la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 și a servit ca ofițer pe frontul de vest pe tot parcursul conflictului. Ca soldat, Jünger s-a remarcat prin curajul său: a fost rănit de cel puțin șapte ori, iar în timpul unei ofensive nefaste din 1918, Jünger a suferit ultima și cea mai gravă dintre numeroasele sale răni și a fost distins cu medalia Pour le Mérite, cea mai înaltă decorație militară a Germaniei, o decorație rară pentru cineva de rangul său.

După război a publicat În furtuni de oțel (In Stahlgewittern), 1920, un roman sub formă de jurnal ce conține amintiri vii despre viața lui în tranșee și experiențele în luptă în calitate de comandant de companie. Cu un ton imparțial, Jünger descrie de fapt eroismul și suferința manifestate de el și colegii săi soldați în luptele brutale de pe Frontul de Vest. În furtuni de oțel a fost un succes atât la critici, cât și în rîndul publicului în Germania și în alte țări. Doi ani mai târziu a publicat Lupta ca experiență interioară (Der Kampf als inneres Erlebnis).

După ce a fost eliberat din armată în 1923, Jünger a studiat zoologia și botanica la universitățile din Leipzig și Napoli. A publicat mai multe amintiri și reflecții despre experiențele sale de război în Dumbrava (Das Wäldchen), 1925, și Foc și sânge (Feuer und Blut), 1925.

În ciuda militarismului său, a preferinței sale pentru un guvern autoritar și a idealurilor sale naționaliste radicale, Jünger a rezistat ofertelor de prietenie ale lui Adolf Hitler la sfârșitul anilor 1920 și a refuzat să se alăture mișcării naziste chiar și după ce a ajuns la putere în Germania în 1933.

Într-adevăr, în timpul cancelariei lui Hitler, a scris o alegorie îndrăzneață despre devastarea barbară a unui pământ pașnic în romanul Pe falezele de marmură (Auf den Marmorklippen), 1939, care, în mod surprinzător, a trecut de cenzori și a fost publicat în Germania.

Jünger a servit ca ofițer de stat major la Paris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar până în 1943 s-a întors hotărât împotriva totalitarismului nazist și a obiectivului său de cucerire a lumii, o schimbare manifestată în Pacea (Der Friede), scris în 1943 și publicat în 1948.

Jünger a fost demis din armată în 1944, după ce a fost implicat indirect cu colegi ofițeri care complotaseră să-l asasineze pe Hitler. Câteva luni mai târziu, fiul său a murit în luptă în Italia, după ce a fost condamnat la un batalion penal din motive politice.

Romanele postbelice ale lui Jünger includ Heliopolis, 1949 și Albine de sticlă (Gläserne Bienen), 1957, o poveste tulburătoare a unui fost soldat fără loc de muncă într-o lume supramecanizată simbolizată de albine artificiale și marionete.

După 1950, Jünger a trăit într-o izolare auto-impusă în Germania de Vest, în timp ce a continuat să publice romane și eseuri meditative, introspective pe diverse teme.

În cărți ulterioare, precum Problema Aladins, 1983, el a avut tendința de a condamna atitudinile militariste care au dus la participarea dezastruoasă a Germaniei la războaiele mondiale.

Operele complete (Sämtliche Werke) ale lui Jünger au fost publicate în 18 volume între 1978 și 1983.

Francofil și francofon, Ernst Jünger și-a văzut opera tradusă integral în franceză și „[…] face parte, împreună  cu Günter Grass și Heinrich Böll, dintre cei mai traduși autori germani în Franța”. Figură publică foarte controversată ddupă perioada postbelică în țara sa, a primit Premiul Goethe în 1982 pentru întreaga sa operă.

Opere principale:

În furtuni de oțel (In Stahlgewittern), 1920; Lupta ca experiență interioară (Der Kampf als inneres Erlebnis), 1925; Inima aventuroasă (Das abenteuerliche Herz), 1929/1938; Pe falezele de marmură (Auf der marmorklippen), 1939; Grădini și șosele (Gärten und Strassen), 1942; Pacea (Der Friede), 1944; Heliopolis, 1949.