Alexis Carrel, 28 iun. 1873 – 5 nov. 1944, născut la Sainte-Foy-lès-Lyon, chirurg francez, biolog, sociolog, scriitor științific, susținător al eugeniei. Pionier în chirurgia vasculară, câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1912, pentru tehnicile de pionierat de sutură vasculară, pentru dezvoltarea unei metode de sutură a vaselor de sânge. A trăit 71 de ani.
În 1912 a fost cel mai tânăr câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, primul chirurg și primul a cărui cercetare recompensată cu Premiul Nobel a fost efectuată în SUA. Este un pionier în chirurgia vasculară, părintele chirurgiei în domeniul transplantului de organe, un practicant timpuriu al culturii celulare și al crioconservării organelor. A fost renumit pentru experimentul său cu o inimă de pui bătând in vitro pentru o perioadă mult mai lungă decât viața unui pui.
S-a născut în Sainte-Foy-lès-Lyon, locul natal al mamei sale, fiind cel mai mare dintre cei trei copii. La nașterea sa, a primit prenumele Marie-Joseph-Auguste. Fiul unui om de afaceri francez, Alexis Carrel-Billiard, producător de textile, a rămas orfan la vârsta de cinci ani și a fost crescut de mama sa Anne-Marie Ricard.
Familia sa provenea din burghezia catolică, o familie catolică devotată, și a fost educat de iezuiți, deși devenise agnostic în momentul în care a devenit student la universitate. Printre ascendenții săi, Alexis a numărat mai mulți călugări și călugărițe printre care Pierre-Marie Belmont, episcop de Clermont. Familia sa deținea ateliere mari de mătase la Lyon și acesta este motivul pentru care locuia lângă Croix-Rousse, un district prosper. Cu toate acestea, moartea tatălui a forțat familia să trăiască în condiții mai modeste.
A fost student la colegiul iezuit Saint-Joseph din Lyon. Pregătirea sa cu iezuiții, era reprezentată de cuvintele “eloquentia perfecta” și a avut o influență semnificativă asupra gândirii și scrierilor sale. Eloquentia perfecta este un termen latin care înseamnă „elocvență perfectă”. Termenul denotă valori de exprimare elocventă și acțiune pentru binele comun. Pentru iezuiți, termenul eloquentia perfecta era înțeles ca uniunea cunoașterii și înțelepciunii cu virtutea și moralitatea.
De asemenea, Alexis Carrel era interesat de științele naturii. Tânărul Alexis s-a gândit mai întâi la serviciul medical al armatei, ca unchiul său Joseph Ricard. Cu toate acestea, în 1889, și-a obținut diploma de licență în literatură la Universitatea din Lyon, iar licența în știință un an mai târziu. A început să studieze medicina la Universitatea din Lyon în octombrie 1891 și a obținut diploma de medic în 1893.
Povestea lui Carrel a început odată cu asasinarea președintelui francez Sadi Carnot în 1894. Carrel era încă student la medicină, în vârstă de 21 de ani. Carnot a fost atacat de un anarhist cu un pumnal, secționându-i-se vena portă, iar președintele francez a murit. La vremea aceea, nici un chirurg nu știa să realizeze suturi ale venelor sau arterelor. Carrel studia la Lyon, sediul industriei franceze a mătăsii. Pentru a-și menține abilitățile manuale, Alex Carrel nu a ezitat să învețe broderia de la o expertă brodeză doamna Marie-Anne Leroudier, deprinzând lucrul cu acul fin de la aceasta.
Între 1893 și 1898, a lucrat în mai multe spitale din Lyon și pentru vânătorii alpini. În ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, a participat, din noiembrie 1894, timp de un an, la serviciul militar obligatoriu ca medic auxiliar la Col du Fréjus. În 1896, a fost numit rezident, după un prim eșec. În acești ani, s-a îndreptat din ce în ce mai mult către cercetările în chirurgie, privind compatibilitatea țesuturilor și a suturilor. În special, asasinarea președintelui Sadi Carnot în 1894 la Lyon i-a dat această motivație.
La scurt timp după absolvire, a devenit interesat de repararea vaselor de sânge și a dezvoltat o metodă de a le sutura împreună cap la cap cu un minimum de cusături. Această tehnică a devenit esențială pentru multe operații chirurgicale, inclusiv pentru transplantul de vase de sânge și organe.
Devenit stagiar, Carrel a început să scrie în mod regulat articole începând din 1896. Buletinul Lyon Médical publicase patru articole în 1897 și cinci, în 1898. Din 1899, tânărul medic și-a trimis scrierile și la Paris. Chiar în acest an, a publicat un total de nouă articole.
Potrivit lui Ugo Filippo Tesler (2020), chirurg cardiac, studiile lui Carrel care au fost efectuate în această perioadă aveau deja un nivel mai ridicat decât cele ale altor cercetători. A reușit să stăpânească subiecte dificil de tratat, la care alții nu reușiseră. S-a remarcat, în primul rând, prin atenția sa cu adevărat meticuloasă. Apoi a putut să învețe, excelent, atât dexteritatea manuală, cât și broderia. În fiecare seară, la Marie-Anne Leroudier din Lyon, își făcea exercițiul pentru a-și îmbunătăți și perfecționa tehnica. Apoi a inventat el însuși instrumente mai sofisticate. În cele din urmă, tehnica lui aseptică a fost realizată cât mai strict posibil. Acesta este motivul pentru care a reușit să inventeze, de exemplu, o modalitate adecvată de conectare a două vase de sânge rupte.
În 1900, și-a continuat cercetările medicale la spitalul din Lyon. A predat anatomie și chirurgie, disciplină în care s-a specializat foarte repede.
În 1903, a emigrat la Montreal, Canada, dar în curând s-a mutat la Chicago, Illinois, pentru a lucra pentru Hull Laboratory. În timp ce colabora acolo cu medicul american Charles Claude Guthrie în lucrările de sutură vasculară și transplantul de vase de sânge și organe, Carrel a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1912 pentru aceste eforturi. Experimentele pe care le-a desfășurat în primul deceniu al secolului al XX-lea – în Franța, dar mai ales în Statele Unite – i-au adus Premiul Nobel pentru Medicină.
După ce a primit Premiul Nobel, s-a căsătorit, pe 26 decembrie 1913 la Paris, cu Anne Gourlez de La Motte, văduva marchizului Henri Jarret de La Mairie și nepoata generalului Auguste-Étienne-Marc Gourlez de La Motte. Aceasta era asistentă medicală și a putut să-i susțină cercetările în New York. Din această uniune, nu a avut descendenți, cu excepția unui fiu vitreg.
S-a mutat în SUA și în 1906 a fost recrutat de noul Institut Rockefeller de Cercetări Medicale din New York, unde a rămas în cercetare cu normă întreagă pentru tot restul carierei sale medicale. Acolo a lucrat intens asupra culturilor de țesuturi cu patologul Montrose Thomas Burrows. A efectuat majoritatea cercetărilor după 1917 la Institutul Rockefeller din New York.
Carrel a fost ales membru la Societatea Filosofică Americană în 1909 și la Academia Americană de Arte și Științe în 1914.
A servit ca maior în armata franceză între 1914 și 1918 și a elaborat o metodă eficientă pentru tratarea rănilor de război, utilizată pe scară largă.
Devenit cunoscut în întreaga lume prin publicarea lucrării Omul, acest necunoscut, în 1935, a prezis declinul civilizației și, în speranța de a evita această direcție, a susținut eugenia voluntară. Cartea sa Omul, acest necunoscut (1935), tradusă în peste 20 de limbi, a expus multe dintre ideile sale religioase și sociale. Această carte a avut destinul paradoxal de a deveni mai actuală odată cu trecerea timpului, încercând să discearnă, din unghiul unui profesionist al biologiei umane, serioasa amenințare pe care, în unele planuri, timpurile moderne le reprezintă pentru omul contemporan. Civilizația actuală ne-a transportat brusc într-o lume străină și disproporționat de complexă. Inutil de complexă. lspititor și contaminator de complexă. Nociv de complexă. Ea ne oferă, sub masca surâzatoare a agreabilului, o gamă infinită de excese gratuite – sau de căi de stagnare ale marilor aptitudini cu care am fost înzestrați…
În anii 1930, Carrel și Charles Lindbergh, pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru realizarea unui zbor transatlantic fără escală de la New York la Paris în 1927, au devenit prieteni apropiați nu numai datorită anilor în care au lucrat împreună, ci și pentru că împărtășeau opinii personale, politice și sociale asemănătoare. Lindbergh l-a căutat inițial pe Carrel pentru a vedea dacă inima cumnatei sale, afectată de febră reumatică, putea fi reparată. Când Lindbergh a văzut cât de rudimentare erau echipamentele lui Carrel, s-a oferit să construiască noi echipamente pentru omul de știință. În cele din urmă, au construit prima pompă de perfuzie, o invenție instrumentală pentru dezvoltarea transplantului de organe și a chirurgiei pe cord deschis. Lindbergh l-a considerat pe Carrel cel mai apropiat prieten și a declarat că va păstra și promova idealurile lui Carrel chiar și după dispariția acestuia.
Carrel a inventat prima pompă de perfuzie, împreună cu Charles Lindbergh, deschizând calea către transplantul de organe. Pompa sterilă de perfuzie, dispozitiv complex de oxigenare şi recirculare a fluxului sanguin sau nutritiv, indispensabilă menţinerii în viaţă a grupurilor viscerale în afara organismului, o veritabilă pompă cardiacă – realizată la modestul nivel electromecanic al anilor ’30 – este precursoarea actualelor „blocuri de supravieţuire”, aflate în înzestrarea a mii de clinici chirurgicale din întreaga lume. Ea menţinea ritmul pulsaţiilor, presiunea, asepsia, temperatura, filtrarea lichidului, prevenirea evaporării şi a formării spumei, posibilitatea modificărilor de ritm, acomodarea automată la aceste modificări etc. Circularea lichidului era reglată printr-un joc de supape ce asigura o presiune sistolică şi diastolică în limite fiziologice şi în ritmul dorit. Foarte important în realizarea ei a fost aportul colonelului Charles Lindbergh, aeronautul care a învins primul Atlanticul în 1927. Fire pasionată şi înzestrată cu un neobişnuit simţ tehnic, el a realizat împreună cu Alexis Carrel circa 1.000 de experienţe totalizând peste 100.000 de ore de perfuzie, în timp ce punerea la punct a instalaţiei a necesitat cinci ani de eforturi.
Cercetările lui Alexis Carrel au vizat mai ales transplantul de țesuturi și organe, precum și conservarea vaselor de sânge. În 1935, în colaborare cu Charles Lindbergh, a inventat un aparat respirator pentru organe în afara organismului (desprinse de corp). A publicat celebra lucrare Omul, acest necunoscut (‘L’Homme, cet inconnu), în colaborare cu Georges Debelly, despre tratamentul rănilor infectate. De asemenea, a efectuat mai multe valvotomii, într-un mod inovator.
Carrel a fost, de asemenea, un pionier în transplantologie și chirurgie toracică. Este cunoscut pentru rolul său principal în implementarea politicilor eugenice (ameliorarea genetică a individului, prin măsuri genetice) în Vichy, Franța.
În ciuda compromisurilor sale cu regimul de la Vichy, a rămas cel mai bun cercetător al epocii sale pentru chirurgia vasculară și chirurgia cardiacă. După dispariția sa, abia în anii 1960, Franța a avut laboratoare mai bine dotate.
Datorită apropierii sale față de Partidul Popular Francez fascist a lui Jacques Doriot, în anii 1930, și a rolului său în implementarea politicilor eugenice în timpul Regimului de la Vichy, a fost acuzat după Eliberare de colaboraționism, dar s-a stins din viață înainte de proces.
Activitatea lui Alexis Carrel a fost elogiată de numeroase universități din mai multe țări, în timp ce persoana sa, ale cărei convingeri erau clar antidemocratice, deschis „biocratice” și angajate într-o convergență clară cu fascismul și nazismul lui Mussolini, rămâne extrem de controversată. A fost o personalitate controversată spre sfârșitul vieții pentru că a devenit un admirator al nazismului.
A fost membru al unor societăți științifice în S.U.A., Spania, Rusia, Suedia, Țările de Jos, Belgia, Franța, Vatican, Germania, Italia și Grecia și a fost ales de două ori, în 1924 și 1927, ca membru de onoare al Academiei de Științe a URSS. De asemenea, a obținut doctorate onorifice de la Universitatea Queen din Belfast, Universitatea Princeton, California, New York, Universitatea Brown și Universitatea Columbia.
În viața de mai târziu, s-a întors la rădăcinile sale catolice. În 1939, s-a întâlnit cu călugărul trapist Alexis Presse în urma unei recomandări. Deși Carrel era sceptic cu privire la întâlnirea cu un preot, Presse a ajuns să aibă o influență profundă asupra restului vieții lui Carrel. În 1942, spunea: „Cred în existența lui Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în Apocalipsă și în tot ceea ce ne învață Biserica Catolică”.
O mare parte a vieții sale, Carrel și soția sa și-au petrecut verile pe Insula Saint-Gildas, pe care o dețineau. După ce Carrel și Lindbergh au devenit prieteni apropiați, Carrel l-a convins să cumpere o insulă vecină, Illiec, unde familia Lindbergh locuia adesea la sfârșitul anilor 1930.
Carrel a fost catalogat ca „un savant francez cu vederi originale, cu realizări surprinzătoare, cu un caracter aparte, care trăieşte în Statele Unite foarte despărţit de compatrioţii săi – şi foarte independent de gazdele sale”. Printre notorietăţile ce au păşit în acea perioadă pragul laboratoarelor din Rockefeller Institute din New York City pot fi menţionaţi: Emile Boutroux, Teilhard de Chardin, Henri Bergson, Albert Einstein, Aldous Huxley ş.a.
Opere principale:
Omul, acest necunoscut (L’Homme, cet inconnu), 1935; Reflecții asupra conduitei de viață (Réflexions sur la conduite de la vie), 1950, postum.