Daca se socoteste ca destinul misca si conduce totul, ca nimic nu poate nici sa se abata din calea lui, nici sa-i schimbe cursul, atunci si greselile si delictele oamenilor nu trebuie condamnate si atribuite vointei lor, ci necesitatii si ordinii implacabile a destinului…totusi, oamenii sunt raspunzatori de nenorocirile lor. Caci fiecare este el insusi autorul raului pe care il sufera, si prin propriul sau imbold cade in greseala si ratacire, prin propria sa gandire si atitudine.
Inteleptul nu sufera de lipsa nici unui lucru, si totusi are trebuinta de multe; dimpotriva, prostul n-are trebuinta de nimic, caci nu stie sa se foloseasca de nici un lucru, dar sufera de lipsa tuturor.
Nu este ceva mai prostesc decat parerea ca ar putea fi undeva mai bine, fara ca sa fie si un rau. Fiindca binele este contrariul raului, el formeaza contraste si nu pot sa existe decat sprijinindu-se unul pe altul. Caci un contrar nu poate exista fara contrariul sau. Cum ar putea fi dat un simt al dreptatii, daca nu ar fi nedreptatea, si ce este dreptatea altceva decat negarea nedreptatii. Cum s-ar intelege ce este curajul, daca lasitatea nu ar sta alaturi de el? Cum s-ar recunoaste masura in afara de lipsa de masura? Si unde ar ramane intelepciunea daca nu i-ar fi opusa lipsa de intelepciune? De ce cer oamenii, in prostia lor, ca sa existe adevar, dar langa el, nici o minciuna? Caci in acelasi fel se produce binele si raul, norocul si nenorocirea, durerea si placerea.