Prea multă cinste ţie ţi se-nchină,
pârâu cu voce de argint, profundă,
ce-ţi duci prin iarbă risipita undă,
singur cântându-ţi curgerea ta lină.
Gheaţă şi foc eu sunt (când ea se-nclină
deasupra ta). Iubirea îşi afundă
zăpezile în tine şi flacăra-i rotundă
a chipului şi tu n-o ştii. Deplină
Fie-ţi plecarea, du-te şi nu lăsa să-ţi scape
din mână frâiele, nici purele cleştare
nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie,
căci nu e drept nedumerit stăpân să fie,
cu umedu-i trident, Domnul cel mare,
pe-atâta frumuseţe din adâncimi de ape.
(Sonet)