Prea multă cinste ţie ţi se-nchină,

pârâu cu voce de argint, profundă,

ce-ţi duci prin iarbă risipita undă,

singur cântându-ţi curgerea ta lină.

 

Gheaţă şi foc eu sunt (când ea se-nclină

deasupra ta). Iubirea îşi afundă

zăpezile în tine şi flacăra-i rotundă

a chipului şi tu n-o ştii. Deplină

 

Fie-ţi plecarea, du-te şi nu lăsa să-ţi scape

din mână frâiele, nici purele cleştare

nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie,

 

căci nu e drept nedumerit stăpân să fie,

cu umedu-i trident, Domnul cel mare,

pe-atâta frumuseţe din adâncimi de ape.

(Sonet)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.