M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin…
(Olesia, cap. XI)
Calmul era adânc, liniștea unei păduri, într-o zi de iarnă fără vânt. Straturi groase de zăpadă au îndoit ramurile dând copacilor un aspect festiv încântător. Din când în când mai cădea câte o creangă și auzeam clar, în timp ce cădea, zgomotul mic, uscat, cu care lovea celelalte crengi în trecere. La umbră, zăpada a căpătat nuanțe roz și albăstrui. O dulce încântare m-a stăpânit în fața acestei tăceri înghețate și solemne… Mi s-a părut că simt timpul trecând încet și fără zgomot în fața mea…
(Olesia, cap. III)
Această zăpadă, ce cădea plutind, le-a făcut pe femei să spună: “Iată că bătrânul Crăciun își jumulește gâștele.”
(Jacquou Rebelul)
© CCC
Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte —
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele — totuna —
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, —
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, —
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa —
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
(Decembre)
Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta…
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.
M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri…
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.
Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd…
Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita…
(Aş vrea)
Frumoşii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muşchi şi zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodată zările-nfloresc
şi clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel şi rotund
hulubii albi şi roşii se rotesc.
Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subțire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.
(Primăvara)
Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzind de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
(Ce frumoasă eşti)
Prea multă cinste ţie ţi se-nchină,
pârâu cu voce de argint, profundă,
ce-ţi duci prin iarbă risipita undă,
singur cântându-ţi curgerea ta lină.
Gheaţă şi foc eu sunt (când ea se-nclină
deasupra ta). Iubirea îşi afundă
zăpezile în tine şi flacăra-i rotundă
a chipului şi tu n-o ştii. Deplină
Fie-ţi plecarea, du-te şi nu lăsa să-ţi scape
din mână frâiele, nici purele cleştare
nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie,
căci nu e drept nedumerit stăpân să fie,
cu umedu-i trident, Domnul cel mare,
pe-atâta frumuseţe din adâncimi de ape.
(Sonet)