O opera literara nu e un simplu joc al imaginatiei, capriciul izolat al unei minti infierbantate, ci copia moravurilor inconjuratoare si semnul unei stari de spirit… pornind de la monumentele literare, s-ar putea afla modul in care oamenii au simtit si au gandit cu cateva veacuri inainte.
Chiar si literele lancezesc acolo unde gandirea nu se innoieste sub actiunea puternica si variata a vietii.
Daca n-ar fi infrumusetata de arta, viata in sine ar fi seaca, si, adesea, ti-ar arata un chip de maimuta.
Arta este lupta perpetua pentru libertate. Constient sau inconstient, lupta aceasta este singura misiune perceptibila a universului moral, pe care il stimuleaza si il innobileaza.
Arta a fost unul dintre marile titluri de noblete ale omului, de aceea, in amintirea posteritatii raman numai popoarele care si-au innobilat sufletul contribuind la ascensiunea posteritatii.
Rostul artei nu este visul, ci viata. Actiunea trebuie sa tasneasca din spectacolul actiunii.
Unii oameni cinstiti, incapabili sa iubeasca o opera noua, o iubesc cu sinceritate cand are douazeci de ani vechime. Viata noua are o mireasma prea puternica pentru cei slabi de inger: trebuie ca mirosul sa se evapore, in vantul vremii. Opera de arta nu devine inteligibila decat atunci cand este acoperita de colbul anilor.
Toti oamenii au vazut aproape aceleasi lucruri, dar numai artistul stie sa le reinscrie in memoria lui.
Daca am putea, nu zic sa oprim in loc, dar sa prelungim minutele de emotie pe care ni le da muzica, am fi mai mult decat oameni…a iubi muzica inseamna a-ti asigura un sfert din fericire.