Expresii latine_D

De jure. De drept

Locutiunea “damnatio ad metalla”, care inseamna literalmente „condamnare la metale“ (adică, in mine), indică o pedeapsă la muncă forțată perpetuă, în special în minerit, impusa pe scară largă în Roma antică. Forme similare ale acestei condamnări erau legate de munca forțată la alte lucrări publice, în functie de realitățile și necesitățile specifice locale, de exemplu  „ad salinas“ (in salina, la ocna de sare), acestea fiind similare „lagărelor de muncă“ forțată /silnica. Sentinta “damnatio ad metalla” era  ceva mai putin severa comparativ cu “damnatio ad bestias” (condamnare la fiare) - care era de fapt o pedeapsa capitala, “capitis poena” (prin uciderea condamnatului de catre animale feroce) - fiind aplicată pentru infracțiuni mai puțin grave sau în cazul în care existau unele circumstante atenuante. Ca gravitate, este clasata imediat după pedeapsa cu moartea și "summa supplicia" (cumulul/contopirea pedepselor). Pentru infractiuni  de gravitate egală, aceasta nu putea fi impusă senatorilor, cavalerilor și decurionilor pentru care se aplica deportarea. Pedeapsa era însoțită de sancțiunea suplimentară “servitus poenae” (pedeapsa sclaviei), prin care persoana condamnata isi pierdea capacitatea juridică, prin pierderea libertatii personale, pierderea dreptului de a se casatori și pierderea tuturor proprietăților care ii erau confiscate de către stat (numai in perioada imparatului Iustinian I aceasta nu implica pierderea statutului de om liber). O variantă a sentintei “damnatio ad metalla” era “damnatio ad opus metallicum”, care diferea  prin unele detalii cu privire la restrângerea libertății personale și pierderea cetățeniei. Aceasta sentinta, “damnatio ad metalla", era de fapt o formă de temut de exercitare a sclaviei care reducea criminalii periculoși și numerosi martiri creștini la condițiile de viață ale condamnaților, fiind destinati, în general, unei supraviețuiri scurte și dureroase. Diodor din Sicilia scria, de exemplu, ca aceste conditii erau „iadul pe pământ“. © CCC

De plano Usor

Doctus cum libro. Savant, dar numai cu cartea in mana.

Dies irae. Ziua maniei (ziua rafuielilor).

Difficiles nugae. *Arata dispret fata de cei ce fac caz de eruditie, cautand sa puna in valoare banalitati.

Deceptio visus Inselarea vederii

De jure et facto. Conform cu legea si cu fapta.

De auditu Din auzite De exemplu: nu stia despre ceva decat "de auditu", adica din auzite.

"Damnatio memoriae", literalmente „condamnarea memoriei”, este o expresie latină modernă, care înseamnă „condamnarea la uitare”, condamnarea la uitare postumă, indicând faptul că o persoană trebuie exclusă din înregistrările / evidențele oficiale, ca urmare a unor fapte extrem de reprobabile săvârșite în timpul vieții, astfel încât numele său să fie uitat definitiv și să nu se mai perpetueze în memoria posterității. La origine, era un ansamblu de condamnări "post-mortem" la uitare, folosit în Roma antică. Prin extensie, cuvântul este folosit pentru toate condamnările "post-mortem". Există și au existat multe căi spre o sentință "damnatio", inclusiv distrugerea reprezentărilor, descrierilor, eliminarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri la scară largă ale istoriei. Termenul poate fi aplicat și altor cazuri de eliminare oficială; practica era utilizată, cu mult timp în urmă, pe timpul domniei faraonului egiptean Hatshepsut, în secolul al XIV-lea î.Hr. Expresia „damnatio memoriae” a fost introdusă în 1689 de Schreiter-Gerlach. Opusul său este consacrarea (în latină: „consecratio”) sau apoteoza, până la divinizare sau îndumnezeire. Damnatio memoriae în Roma Sentința "Damnatio memoriae" era votată de Senatul Roman împotriva unei figuri politice. Aceasta consta, de exemplu, în anularea onorurilor sale, ștergerea numelui său de pe monumentele publice, declararea zilei sale de naștere ca o zi nefastă sau răsturnarea statuilor sale. "Damnatio memoriae" aplicată împăratului roman Commodus, pe o inscripție aflată la Muzeul de Istorie Romană Osterburken (oraș din landul Baden-Württemberg, Germania). Abrevierea ștearsă, „CO”, a fost restaurată cu vopsea.

© CCC

Distinguo Disting

Deminutio capitis sau Capitis deminutio – diminuarea sau retragerea partiala sau totala a drepturilor cetatenesti (civile) şi a capacităţii juridice a unei persoane; restrangerea capacitatii juridice. Deminutio/diminutio capitis: termen utilizat în dreptul roman, indicand degradarea la un statut civil inferior prin pierderea drepturilor privind libertatea, cetăţenia sau familia. Existau trei forme de degradare a statutului social al cetatenilor, cu consecinţe diferite, maxime, medii şi minime. Forma extremă, "Deminutio capitis maxima" sau “Capitis deminutio maxima”, atragea dupa sine pierderea libertăţii, care implica pierderea tuturor celorlalte drepturi, atunci cand devenea prizonier de război sau sclav. Pierderea libertatii, cetăţeniei şi familiei se putea intampla în cazul în care un cetăţean roman era luat prizonier de război sau era incredintat inamicului deoarece refuzase sa recunoasca autoritatea unui reprezentant oficial sau încheierea unui tratat care nu fusese aprobat de către popor. Acelasi lucru se intampla daca era vândut ca sclav, fie de către stat pentru refuzul prestarii serviciului militar sau prin nerecunoasterea dreptului de recensamant al statului asupra cetatenilor sai, fie de către creditorii săi pentru datorii neonorate. In cazul în care un prizonier de război se intorcea acasă sau cand inamicul refuza să-l accepte, atunci când ii era incredintat, cetateanul isi redobandea drepturile civile anterioare. Etapa intermediară, "Deminutio capitis media" sau minor, consta în pierderea drepturilor civile intrucat persoana in cauza devenise cetăţean al unui alt stat, sau printr-un decret de exil confirmat de către popor, sau (în perioada imperiala) prin deportare. Aceasta consta in pierderea cetăţeniei şi a familiei fără nici o privare de libertate personală. Redobandirea statutului civil era posibila dacă cetăţeanul străin era repatriat sau în cazul în care decretul de exil era anulat. Forma minima, cu cea mai mica degradare de statut social, “Deminutio capitis minima”, consta in pierderea drepturilor familiale existente, prin emancipare (ceea ce implica plecarea din familia careia ii apartinea intr-o noua familie, prin casatorie, devenind cap de familie sau fiind renegat de familie pentru comportamente sau acte reprobabile), adoptie sau, în cazul unei fete, prin căsătorie. In acest caz, persoana înceta să mai aparţină unei anumite familii, fără pierderea libertatii sau a cetăţeniei. Expresia Deminutio capitis maxima sau Capitis deminutio maxima este definita drept cea mai mare sau cea mai cuprinzătoare degradare a statutului unei persoane. Acest lucru se intampla cand situatia unui cetatean se schimba de la statutul de persoana libera, la una aflata in robie, cand devenea sclav. Acest statut ducea la pierderea tuturor drepturilor civile şi a celor din cadrul familiei careia ii apartinea. In cadrul Republicii romane, unele infracţiuni duceau la pierderea tuturor drepturilor civile (Deminutio capitis maxima): dezertorii şi cetăţenii care se sustrageau de la recensământ puteau astfel sa fie vânduti ca sclavi de către un magistrat, în afara Romei. In cadrul Imperiului, condamnarea la munca in mine (damnatio ad metalla) era una dintre pedepsele cele mai de temut.

***

Vezi Restrangerea capacitatii juridice  Capacitate juridica: aptitudinea persoanei fizice sau persoanei juridice de a participa (in nume propriu sau pentru altul), ca titular de drepturi si obligatii in raporturile juridice. Aceasta aptitudine este reglementata diferit in cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de drept. In dreptul civil se recunoaste aptitudinea generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii, facandu-se abstractie de imprejurarea ca aceasta are sau nu aptitudinea de a le exercita ea insasi, savarsind acte juridice. In celelalte ramuri de drept, aptitudinea de a avea drepturi si obligatii se asociaza intr-o unitate inseparabila, cu capacitatea exercitarii lor de catre titular. © CCC

Donum exitiale Minervae Darul fatal al Minervei (Calul troian)