Giorgio Vasari

Giorgio Vasari, 30 iul. 1511 – 27 iun. 1574, născut în Arezzo, Italia, pictor, arhitect și scriitor italian, cel mai bine cunoscut pentru biografiile celor mai importanți artiști italieni ai Renașterii. A trăit 63 de ani.

Deși un pictor manierist prolific, este mai cunoscut ca arhitect: a proiectat Palatul Uffizi, acum Galeria Uffizi, dar și această latură a activității sale a fost eclipsată de cea de scriitor.

Când încă era copil, Vasari a fost elevul lui Guglielmo de Marcillat, dar pregătirea sa decisivă a fost la Florența, unde s-a bucurat de prietenia și patronajul familiei Medici, formată în cercul lui Andrea del Sarto și a devenit un admirator al lui Michelangelo de-a lungul vieții.

Ca artist, Vasari era în același timp studios și prolific. Pictura sa este cel mai bine reprezentată de ciclurile de frescă din Palazzo Vecchio din Florența și de așa-numita frescă de 100 de zile, care înfățișează scene din viața Papei Paul al III-lea, în Cancelleria din Roma.

Picturile lui Vasari, adesea realizate cu ajutorul unei echipe de asistenți, sunt în stilul manieriștilor toscani și au fost adesea criticate ca fiind facile, superficiale și lipsite de simțul culorii.

Erudiții contemporani îl consideră pe Vasari mai mult arhitect decât pictor. Cele mai cunoscute clădiri ale sale sunt Uffizi din Florența, începută în 1560 pentru Cosimo I de’ Medici, și biserica, mănăstirea și palatul creat pentru Cavalieri di San Stefano din Pisa. Acestea arată influența lui Michelangelo și sunt exemple remarcabile ale stilului de arhitectură manierist toscan.

Faima lui Vasari rezidă în cartea sa masivă Le Vite de’ più eccellenti architetti, pittori, et scultori italiani (1550, ed. a 2-a, 1568; Viețile celor mai importanți arhitecți, pictori și sculptori italieni, 1850–1852, trad. a 2-a ed.), care a fost dedicată lui Cosimo de’ Medici. În ea, Vasari oferă propria istorie critică a artei occidentale prin mai multe prefețe și o serie lungă de biografii ale artiștilor italieni, din toată perioada Renașterii, de la cea timpurie până la cea târzie.

Stilul său este foarte agreabil, anecdotic și eminamente lizibil, iar documentarea, foarte bine întemeiată. Când faptele erau rare și nu găsea materiale documentare, însă, nu a ezitat să completeze golurile cu ficțiune, informații de o veridicitate îndoielnică. După părerea lui Vasari, Giotto a revigorat arta adevăratei reprezentări, după declinul acesteia din Evul Mediu, iar artiștii care i-au urmat, au perfecțiobat-o până la forma desăvârșită atinsă de Michelangelo.

Prejudecata lui față de arta italiană (și mai precis toscană) este, de asemenea, incontestabilă. În ciuda acestor defecte, opera lui Vasari prin această lucrare reprezintă primul exemplu grandios de istoriografie modernă și s-a dovedit a fi extrem de influentă.

Aceste discuții prezintă trei perioade de dezvoltare artistică: conform lui Vasari, excelența artei antichității clasice a fost urmată de un declin al calității în timpul Evului Întunecat, care a fost, la rândul său, inversat de o renaștere a artelor în Toscana în secolul al XIV-lea, inițiată de Cimabue și Giotto și culminând cu lucrările lui Michelangelo.

O a doua ediție, mult extinsă, care a adăugat biografiile unui număr de artiști în viață, precum și propria autobiografie a lui Vasari, este acum mult mai cunoscută decât prima ediție și a fost tradusă pe scară largă. Astfel, cea de-a doua ediție a cărții, din 1568, consituie o sursă inestimabilă de informații pentru istoricii artei.

Canonul artiștilor italieni ai Renașterii pe care i-a stabilit în carte continuă să rămână unul standard până în ziua de astăzi. În plus, traiectoria istoriei artei pe care a prezentat-o ​​a constituit baza conceptuală pentru studiile renascentiste și continuă să influențeze percepțiile populare despre istoria picturii occidentale.

Opere principale:

Viețile celor mai importanți arhitecți, pictori și sculptori italieni, 1850–1852 (Le Vite de’ più eccellenti architetti, pittori, et scultori italiani), 1550, ed. a 2-a, 1568.