Giuseppe Ungaretti

Giuseppe Ungaretti, 10 febr. 1888 – 1 iun. 1970, născut în Alexandria, Egipt, Africa, poet italian de factură modernistă, jurnalist, eseist și critic literar, academician, fondator al mișcării ermetice care a determinat o reorientare în poezia italiană modernă. A trăit 82 de ani.

Exponent al mișcării literare novatoare numită ermetism, numele său a fost asociat cu direcții avangardiste precum futurismul și dadaismul.

Născut în Egipt din părinţi care erau colonişti italieni, Ungaretti a locuit în Alexandria până la 24 de ani. Regiunile deșertice ale Egiptului urmau să ofere imagini recurente în scrierile sale ulterioare.

A plecat la Paris în 1912 pentru a studia la Sorbona și a devenit prieten apropiat cu poeții Guillaume Apollinaire, Charles Péguy și Paul Valéry și cu artiștii de avangardă de atunci Pablo Picasso, Georges Braque și Fernand Léger. Contactul cu poezia simbolistă franceză, în special cea a lui Stéphane Mallarmé, a fost una dintre cele mai importante influențe ale vieții sale.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Ungaretti s-a înrolat în armata italiană și, în timp ce se afla pe câmpul de luptă, a scris primul său volum de poezie, fiecare poezie fiind datată individual, de parcă ar fi fost ultima. Aceste poezii, publicate în volumul Portul îngropat (Il porto sepolto), 1916,  nu foloseau nici rimă, nici punctuație, nici formă tradițională, fiind prima încercare a lui Ungaretti de a scoate ornamentul din cuvinte și de a le prezenta în forma lor cea mai pură și evocatoare. Deși reflectă atitudinea experimentală a futuriștilor, poezia lui Ungaretti s-a dezvoltat într-o direcție coerentă și originală, așa cum se vede în Naufragii vesele (Allegria di naufragi), 1919, care arată influența lui Giacomo Leopardi și include poeme revizuite din primul volum al lui Ungaretti.

O schimbare ulterioară este evidentă în Sentimentul timpului (Sentimento del tempo), 1933, care, conținând poezii scrise între 1919 și 1932, folosea un limbaj mai obscur și un simbolism dificil.

Ungaretti a mers în America de Sud pentru o conferință culturală și din 1936 până în 1942 a predat literatura italiană la Universitatea din São Paulo, Brazilia. Fiul său în vârstă de nouă ani a murit în Brazilia, iar angoasa lui Ungaretti pentru pierderea sa, precum și tristețea lui pentru atrocitățile nazismului și ale celui de-al Doilea Război Mondial sunt exprimate în poeziile din volumul Durerea (Il dolore), 1947.

În 1942, Ungaretti s-a întors în Italia și a predat literatura italiană contemporană la Universitatea din Roma până la pensionarea sa în 1957. După Al Doilea Război Mondial, operele sale au devenit mai structurate și au căpătat un ton mai clar. Volume importante publicate în această perioadă sunt Țara promisă (La terra promessa), 1950 și Un strigăt și peisaje (Un grido e paesaggi), 1952. Printre volumele sale ulterioare s-au numărat Carnetul bătrânului (Il taccuino del vecchio), 1960 și Moartea anotimpurilor (Morte delle stagioni), 1967.

Ungaretti a tradus și în italiană Fedra de Racine, o colecție de sonete ale lui Shakespeare și lucrări ale lui Luis de Góngora y Argote, Stéphane Mallarmé și William Blake. Toate au fost ulterior încorporate în volumul Traduceri (Traduzioni), 2 vol., 1946–1950.

Opere principale:

Poezie: Portul îngropat (Il porto sepolto), 1916 – 1923; Războiul (La guerra), 1919 – 1947; Naufragii vesele (Allegria di naufragi), 1919; Bucuria (L’allegria), 1931; Senzația timpului (Sentimento del tempo), 1933; Traduceri (Traduzioni), 1936; Poezii împrăștiate (Poesie disperse), 1945; Durerea  (Il dolore), 1947; Țara promisă (La terra promessa), 1950; Un strigăt și peisaje (Un grido e paesaggi), 1952; Carnetul bătrânului (Il taccuino del vecchio), 1960; Viața unui om (Vita di un uomo), 1969;

Proză: Sărmanul din oraș (II povero nella città), 1949; Deșertul și după (Il Deserto e dopo),  1961.