Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre, Jean-Paul Charles Aymard Sartre, 21 iun. 1905 – 15 apr. 1980, filosof existențialist francez, dramaturg, romancier, critic literar, scenarist, autor de nuvele, eseuri, memorialistică și biografii, activist politic (stânga franceză). A trăit 75 de ani.

Figură-cheie a filosofiei existențialiste și unul dintre liderii marcanți ai filosofiei franceze din secolul XX și ai marxismului. Simone de Beauvoir, proeminenta teoreticiană a feminismului, i-a fost parteneră de viață și colaboratoare în plan intelectual. Scriitor prolific, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1964, pe care l-a refuzat, declarând ca a refuzat întotdeauna onorurile oficiale și că “un scriitor nu ar trebui să permită să fie transformat într-o instituție”.

Crescut de mama sa și de bunicii materni, Jean-Paul a avut o copilărie idilică. Și-a păstrat mai ales gustul pentru lectură, pe care l-a exprimat ulterior în „Cuvintele”. În timpul studiilor la Ecole Normale Supérieure, unde își pregătea licența în filosofie, Jean-Paul Sartre s-a întâlnit cu Simone de Beauvoir, cu care va împărți viața, convingerile și munca.

După licență, Sartre a devenit profesor într-un liceu din Le Havre. Apoi s-a alăturat Rezistenței când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Tot în această perioadă a apărut „Ființa și Neantul”, un tratat central prin care Sartre a fondat un nou curent filosofic: existențialismul. Autorul explică faptul că existența omului precede esența sa, lăsându-i libertatea și responsabilitatea pentru alegerile sale.

Ulterior, Sartre a favorizat producția de piese de teatru, mai potrivite după el pentru a ajunge la un public numeros.

Fondator al revistei Les Temps Modernes, s-a desprins de Partidul Comunist în urma represiunii maghiare din 1956 și s-a certat cu Camus. De asemenea, s-a ridicat foarte devreme împotriva războiului din Algeria și a participat la activismul din mai 1968.

Jean-Paul Sartre a obținut Premiul Nobel pentru Literatură în 1964, dar l-a refuzat, devenind astfel prima personalitate care a refuzat premiul de bunăvoie. Sartre a explicat refuzul premiului, două zile mai târziu, într-o scrisoare deschisă către Academia Nobel și publicată în Le Monde și Le Figaro, considerând că „niciun om nu merită să fie consacrat în timpul vieții sale”.

Opera sa, atât filozofică, cât și literară, și angajamentele sale politice îl fac una dintre personalitățile franceze esențiale ale secolului XX.

Opere principale:

– romane și nuvele: Greața (primul său roman), 1938; Zidul, 1939; Drumurile libertății, 1945

– teatru: Bariona, sau Fiii tunetului, 1940; Muștele, 1943; Cu ușile închise (Huis clos), 1944; Mâinile murdare, 1948; Diavolul și Bunul Dumnezeu, 1951; Nekrassov, 1955; Sechestrații din Altona, 1959.

– memorialistică și corespondență: Cuvintele, 1964; Însemnările războiului fals – septembrie 1939 – martie 1940, Scrisori către Castor (S. de Beauvoir), 1983; Speranța astazi, 1980.

– eseuri politice: Reflecții asupra chestiunii evreiești, 1946; Dialoguri despre politică, 1949; Afacerea Henri Martin, 1953 (1983-1995); Avem dreptate să ne revoltăm (în colaborare cu Pierre Victor si Philippe Gavi), 1974; Pledoarie pentru intelectuali, 1972.

– critică literară: Republica Tăcerii, 1944; Baudelaire, 1946; Ce este literatura?, 1948; Idiotul familiei, 1971-1972 (4 volume despre Flaubert), Un teatru al situațiilor, 1973.

– filosofie: Imaginație, 1936; Transcendența Ego-ului, 1936; Schiță asupra unei teorii a emoțiilor, 1938; Imaginarul, 1940; Ființa și neantul, 1943; Existențialismul este un umanism, 1945; Conștiința și constiința de sine, 1948; Aspecte metodologice, 1957; Critica rațiunii dialectice I: Teoria mulțimilor practice, 1960; Caiete pentru o morală, 1983 (postum); Critica rațiunii dialectice II: Inteligibilitatea istoriei, 1985 (postum); Adevăr și existență, 1989 (postum).