Johan Huizinga

Johan Huizinga, 7 dec. 1872 – 1 febr. 1945, eseist, profesor, istoric olandez, specialist în istoria culturii în tradiția istoricului elvețian al culturii Jacob Burckhardt, unul dintre fondatorii istoriei culturii moderne. A trait 73 de ani.

Huizinga a studiat literatura la Groningen, apoi a petrecut câteva luni la Leipzig, unde a urmat cursurile lingvistului german Karl Brugmann. În timpul studiilor, a devenit interesat de India și a învățat sanscrita. A susținut, în 1897, o teză despre rolul bufonului în dramaturgia indiană.

Apoi a predat istorie timp de opt ani la un colegiu din orașul Haarlem. În același timp, a predat cursuri de studii orientale la Universitatea din Amsterdam.

În 1905, a devenit profesor de istorie generală și olandeză la Universitatea din Groningen, funcție pe care a parasit-o în 1915 pentru o catedră de istorie la Universitatea din Leiden, unde a predat până în 1942. La această dată, este închis de naziști la Sint-Michielsgestel. A murit în februarie 1945, fără să ajunga să vadă  eliberarea țării sale.

Primele sale studii au fost dedicate culturii si literaturii indiene.

Lucrarea care l-a facut cunoscut a fost Amurgul Evului Mediu, 1919, un studiu despre viata din Franta si Olanda din perioada secolelor XIV-XV.

Din 1905, Johan Huizinga a efectuat cercetări despre istoria Evului Mediu și a Renașterii. Era foarte interesat de artă și divertisment. În Amurgul Evului Mediu, abordarea sa diferă de interpretarea dominantă de atunci, printre altele, cea a lui Jules Michelet. Huizinga pune sub semnul întrebării definiția graniței care separă Evul Mediu de Renaștere. El descrie, de asemenea, Evul Mediu târziu nu ca o perioadă a renașterii, ci ca o perioadă pesimistă și decadentă, mai ales din punct de vedere demografic. Această lectură a Evului Mediu va fi dezvoltată ulterior de mulți istorici medievali și de „vechiul său prieten”, José Ortega y Gasset. Pentru a face acest lucru, Huizinga analizează ideile, visele (idealul cavaleresc sau idealul curtenesc), emoțiile, imaginile produse în această perioadă.

Această lucrare, care i-a adus o reputație importantă, este recunoscută pe scară largă ca o contribuție de primă importanță la istoria acestei perioade și comparabilă cu celelaltă lucrare clasică Civilizația Renașterii în Italia, de Jacob Burckhardt. Cartea se distinge și prin prezentarea vieții culturale într-un limbaj bogat, cu calități literare, și tratează în principal istoria Franței și a sudului Olandei din perioada Evului Mediu târziu, (sec XIV-XV) până la Reformă și la perioada Renașterii.

În Homo Ludens,1938, Huizinga studiază influența jocului asupra culturii europene. Huizinga vede jocul ca un fenomen cultural și nu doar dintr-o perspectivă biologică, psihologică sau antropologică. Dimensiunea jocului (Homo ludens) este esențială pentru înțelegerea omului dincolo de dimensiunile lui a cunoaște-a ști (Homo sapiens) și a muncii (Homo faber). Pentru Huizinga, jocul contribuie la dezvoltarea culturii. După cum spune el, „jocul este o sarcină serioasă”. Homo Ludens s-a impus ca o lucrare esențială în studiul timpului liber și al culturii.

Opere principale:

Originile orasului Haarlem, 1905; Amurgul Evului Mediu, 1919; Erasmus, 1924; Explorări în istoria civilizației, 1929; Criza civilizației, 1935; Homo ludens – Eseu despre funcția socială a jocului, 1938; Incertitudini – Eseu de diagnostic al răului de care suferă timpul nostru, 1939; În zorii păcii – Studiu asupra șanselor de restabilire a civilizației noastre, 1945; Problema Renașterii, 2015.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.