Léonie d’Aunet
Léonie d’Aunet, Léonie Thévenot d’Aunet, 2 iul. 1820 – 21 mar. 1879, născută la Paris, romancieră, scriitoare de nuvele, dramaturg și exploratoare arctică franceză. A trăit 59 de ani.
Fiica comandantului de escadron, originar din Quebec, Auguste-François-Michel Thévenot d’Aunet și a Henriettei-Joséphine d’Orémieulx, Léonie d’Aunet a fost bine educată la o mănăstire sau într-o instituție religioasă, celebra Instituție Fauvel (Institute Fauvel) în care a primit pregătirea obișnuită: muzică, artă, literatură și engleză.
La optsprezece ani, s-a mutat în Piața Vendôme, la numărul 8, în atelierul pictorului François-Auguste Biard, care a început să o prezinte publicului ca soție. Peste doi ani, pe 23 iulie 1840, Léonie avea să se căsătorească la Paris cu François-Auguste Biard, pictor puțin apreciat, în afară de regele Ludovic-Filip I care îl onora cu multe comenzi, și cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Extrem de urât, după descrierea lui Chopin, și având aproape patruzeci de ani, Biard a beneficiat de protecția regelui Ludovic-Filip I, dar a atras și multe critici în lumea intelectuală: în 1837, Théophile Gautier declara că Biard „nu se va ridica niciodată deasupra mediocrității”. Istoria îi va da dreptate scriitorului, deoarece Biard își va datora faima mai ales lui Léonie d’Aunet.
În 1838, corveta La Recherche (1838–1839), sub comanda lui Joseph Paul Gaimard, a întreprins o expediție geografică și științifică la Spitzbergen (Insula Spitzbergen, insulă ce aparține de teritoriul Svalbard, Norvegia, din Oceanul Arctic), în țara laponilor, pentru a explora Arctica.
La începutul jurnalului său de călătorie, Léonie d’Aunet povestește cum s-a născut ideea de a explora partea cea mai nordică a Europei: în primăvara anului 1839, în salonul din Piața Vendôme, au fost invitați mai mulți intelectuali și doamne din lumea bună pariziană; printre ei, botanistul Paul Gaimard, șeful Comisiei Științifice a Nordului, prin care efectuase deja o expediție în Islanda și nordul Europei finanțată de statul francez. Gaimard a anunțat că regele intenționa să organizeze o a doua călătorie pentru a explora, de această dată, regiunile nordice până la Insulele Svalbard, aproape până la Polul Nord. Într-o perioadă în care fotografia abia exista, pictorii participau mereu la expediții științifice, iar Gaimard a întrebat-o galant pe Léonie d’Aunet dacă poate să-și convingă soțul să se alăture călătoriei ca pictor-reporter.
D’Aunet locuia deja cu Biard și a fost de acord să-și convingă viitorul soț să accepte postul de pictor oficial pentru expediție, cu condiția ca ea să fie lăsată să-l însoțească. Sfidând opoziția unanimă pe care a întâmpinat-o când a anuțat hotărârea ei de a-l însoți, a traversat împreună cu soțul ei Belgia, Olanda, Norvegia, înainte de a părăsi Hammerfest, cel mai nordic oraș al Scandinaviei, pentru a se apropia, după câteva săptămâni, de Spitzbergen.
A fost prima femeie care a participat la o expediție științifică în regiunile nordice. La întoarcere, scrisorile ei au fost publicate, iar relatările sale despre călătorie o vor face celebră. Debutul ei în literatură a fost publicarea sub formă de foileton, în Revue de Paris, a relatării acestei expediții științifice în regiunile boreale, pe care nici o femeie nu o întreprinsese înaintea ei.
La întoarcerea din expediție, un an mai târziu, Léonie, care se căsătorise cu François-Auguste Biard în iulie 1840, a putut să frecventeze cu ușurință saloanele, aureolată de glorie pentru că era singura femeie care a mers atât de departe în aceste regiuni arctice, reputate ca fiind ostile.
Léonie frecventa saloanele lui Fortunée Hamelin, din 1841, și probabil acolo, în toamna anului 1843, l-a întâlnit pe Victor Hugo. Legătura lor de șapte ani va fi întreruptă doar de exilul lui Victor Hugo după lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea din 2 decembrie 1851.
Hugo tocmai își pierduse fiica Léopoldine și relația lui din toamna lui 1843 cu această minunată tânără blondă, care era Léonie, i-a distras atenția de la durerea pe care o resimțea și i-a redat bucuria de a trăi.
Hugo, foarte îndrăgostit de acest „înger”, cunoscut în saloanele pariziene sub numele de doamna Léonie Biard, a scris pentru ea o primă poezie pe 29 decembrie 1843 și i-a trimis versurile pe 3 mai 1845, ca dedicație pe un exemplar al noii ediții a ghidului său de călătorie intitulat Rinul (Le Rhin), un volum de scrisori fictive scris în 1842, în care similar cu scrierile lui Mark Twain despre Mississippi, includea multe povești despre fluviul Rin:
Doamnei Léonie:
Vedem în tine, rază pură,
Grația îmbinată cu forța,
Numele tău, traducerea
Dublului tău geniu,
Începe precum cuvântul leu,
Și se termină precum cuvântul armonie.
Dacă la început dragostea lui Léonie cu Victor Hugo a fost tolerată de soțul ei, totul s-a schimbat când Léonie a cerut despărțirea legală, în aprilie 1844, dorind chiar un dublu divorț, care să-i lase liberi să se căsătorească. Pentru a putea dovedi adulterul, François-Auguste a pus să fie urmărită.
Relația lor a devenit publică, atunci când pe 5 iulie 1845, a fost prinsă în flagrant într-un hotel din Pasajul Saint-Roch. Comisarul i-a permis să plece lui Hugo, după o oarecare ezitare, când acesta din urmă i-a amintit, printre altele, de inviolabilitatea statutului său de pair al Franței, dar Léonie a fost arestată și dusă la închisoarea Saint-Lazare.
Hugo a reușit chiar să ascundă această întâmplare de Juliette Drouet, dar și-a încetat activitățile oficiale până în februarie 1846.
După două luni, Léonie a fost transferată la mănăstirea Doamnelor din Saint Michel unde Adèle Foucher, soția lui Hugo, foarte bucuroasă să vadă o concurentă a Juliettei Drouet, s-a hotărât să vină să o viziteze. La rândul său, regele Ludovic-Filip I i-ar fi trimis lui Biard un ordin de a-și potoli mânia.
Pe 10 septembrie 1845, Léonie a intrat la mănăstirea de maici Sf. Augustin unde a rămas timp de aproximativ șase luni. Odată eliberată, a făcut vizite frecvente la domiciliul lui Hugo. Adèle Foucher a ajutat-o în schimbul unor sfaturi vestimentare și de decorațiuni interioare, să-și lanseze cariera literară. Unii chiar au susținut că majoritatea cărților ei i se datorau lui Victor Hugo.
Legătura dintre Léonie și Hugo a fost reluată, mai mult sau mai puțin fidelă pentru că Victor Hugo va avea o relație și cu actrița Alice Ozy în 1847. Și mai era și Juliette Drouet, căreia Léonie d’Aunet i-a trimis pe 28 iunie 1851 scrisorile pe care Hugo i le-a adresat, sperând prin acest gest să influențeze ruptura dintre cei doi și a căror dezvăluire a adus-o pe Juliette în pragul disperării. Aceasta i-a scris lui Hugo: „Știu că timp de șapte ani ai adorat o femeie pe care o găsești frumoasă, tânără, spirituală, desăvârșită”.
În 1852, exilul lui Victor Hugo a fost responsabil pentru încheierea definitivă a aventurii lor, așa cum dorise Juliette. Aceasta din urmă a descurajat-o pe Léonie care dorise să i se alăture, acolo unde Hugo ducea o viață austeră și laborioasă. Își vor scrie în continuare unul altuia și Hugo, simțindu-se responsabil pentru copiii lui Leonie, la întoarcerea din exil, îi va trimite bani în mod regulat, până la moartea lui Léonie care a avut loc pe 21 martie 1879.
După ce s-a despărțit de soțul ei, în 1855, Léonie a trebuit să-și crească singură cei doi copii cu ajutorul lui Victor Hugo. Divorțată, și-a luat drept pseudonim numele Léonie d’Aunet. A scris rubrici de modă, a devenit proprietara unui jurnal și a scris romane și o piesă de teatru.
Sub pseudonimul Thérèse de Blaru, aluzie la satul normand unde moare tatăl lui Marius Pontmercy din romanul Mizerabilii, a scris rubrica de modă pentru ziarul L’Evénement înființat în 1848 de cei doi fii Hugo, Auguste Vacquerie și Paul Meurice, care era atunci redactor-șef. A colaborat cu revista Les Modes parisiennes, scriind rubrica de modă așa cum făcuse deja în L’Événement. De asemenea, a publicat foiletoane în Le Siècle, Le Courrier de Paris, Le Journal pour tous.
Léonie, care devenise o mare prietenă a Adèlei Hugo (născută Foucher), a publicat, datorită ei, în 1852, relatarea despre călătoria la Spitzbergen sub forma unui foileton în La Revue de Paris.
Intrând în literatură sub numele de naștere, după despărțirea legală de soțul ei în 1855, Léonie a început prin a publica, într-o carte la Editura Hachette, relatarea călătoriei ei la Spitzbergen sub titlul Călătoria unei femei la Spitzbergen (Voyage d’une femme au Spitzbergen). Cartea publicată s-a bucurat de succes și avea să treacă prin mai multe reeditări.
Léonie d’Aunet s-a dedicat și teatrului scriind drama Jane Osborn, o dramă în cinci acte, interpretată de Lucie Mabire, pe 30 ianuarie 1856 la teatrul Porte de Saint-Martin.
Au urmat mai multe romane: Nuntă în provincie (Mariage en Province), 1856, publicată în cotidianul La Presse; Răzbunare (Une Vengeance), 1857, Étiennette; Silvère; Secretul (Étiennette; Silvère; Le Secret), 1859; Moștenirea marchizului d’Elsigny (L’Héritage du marquis d’Elsigny), 1863, toate publicate în colecția Biblioteca Căilor ferate (Bibliothèque des Chemins de fer) la Editura Hachette și care i-au câștigat un loc aparte în literatură.
A lăsat în urma sa doi copii: un fiu, cunoscut sub numele de Biard d’Aunet, care s-a căsătorit cu domnișoara de Lestang-Parade, și o fiică, Marie Biard, care a purtat pseudonimul literar de „Étincelle” (Scânteie) și care s-a căsătorit succesiv cu vicontele de Peyronny și cu baronul Double de Saint-Lambert.
În volumul de poezie al lui Hugo, Contemplațiile, publicat în 1854, transpar urme ale influenței pe care iubirea lor a lăsat-o în literatură. Ca spirit și ca femeie, Léonie l-a inspirat pe poet și se regăsesc douăsprezece poezii celebre în volumul Toute la lyre.
Opere principale:
Un loc la curte (Une place à la cour), comedie într-un act, 1854; Călătoria unei femei la Spitzbergen (Voyage d’une femme au Spitzbergen), 1872; Jane Osborn, dramă în patru acte, 1855; O nuntă în provincie (Un mariage en province), 1856; Étienne; Silvere; Secretul (Étiennette; Silvère; Le Secret), 1859; Moștenirea marchizului d’Elvigny. Cele două legende ale lui Hardenstein (L’Héritage du marquis d’Elvigny. Les Deux Légendes d’Hardenstein), 1863; Răzbunare (Une vengeance), 1857.