Cu foarte mult timp în urmă, o burgheză foarte bogată s-a gândit să construiască o biserică pe cheltuiala ei. Când biserica a fost zidită, a adăugat lucrării sale evlavioase dorința nebunească de a trăi cât va dura monumentul ei. Dumnezeu i-a ascultat dorința. Au trecut mai bine de trei secole de atunci, iar femeia încă trăia; dar decrepitudinea ei ajunsese într-un asemenea grad, încât nu mai vedea, nu mai auzea, nu se mai mișca, nici măcar nu mai respira. A fost întinsă într-un cufăr mare de stejar, lângă care un preot veghea constant. În fiecare an, la aniversarea întemeierii bisericii ei, un suflu de viață reînvia această perpetuă muribundă și își recăpăta suficientă putere pentru a întreba: „Biserica mea este încă în picioare?” La răspunsul afirmativ al preotului, ea suspina trist, spunând: „Mă rog lui Dumnezeu să fie distrusă din temelii! Aș putea să mor atunci…” Și recădea în imobilitatea ei.
(Călătoria unei femei la Spitzbergen, Legendă populară culeasă de Léonie d’Aunet în Insula Falster, Danemarca)
© CCC