Citate despre Calatorie

Ah, vraja ideilor si a lucrurilor spuse numai pe jumatate, a plecarilor fara itinerar, a revelatiilor neasteptate, a intalnirilor fortuite, a ruinelor scaldate de luna, a crampeielor de statui (cate sugestii, Dumnezeule, cate sugestii) si a metaforelor atat de frumoase de-ti vine sa inchizi ochii si s-asculti in tine o muzica ciudata ca o incantatie imprumutata de la amurg!

A călători înseamnă a trăi. (Povestea vieții mele: o autobiografie) © CCC

Domnul Gaimard a călătorit de două ori în jurul lumii și a luat parte la nu știu câte expediții la pol; în acea zi ne-a povestit, cu verva lui meridională și pitorească, despre naufragiul Uraniei în Insulele Falkland; i-a făcut plăcere să ne povestească în narațiunea sa toate dovezile de curaj și sânge rece date în această împrejurare de doamna Freycinet, care îl însoțea pe soțul ei, comandantul Uraniei. Când a terminat, cineva a spus: „Săraca femeie, trebuie să fi suferit mult!” — Ţi-e milă de ea? am întrebat; eu o invidiez! (Călătoria unei femei la Spitzbergen, cap. Prima scrisoare, p. 1) © CCC

Lumea e o carte, iar cei care nu călătoresc, citesc doar o pagină. Sfântul Augustin, teolog din secolul al IV-lea, născut dintr-un tată romano-african și dintr-o mamă berberă creștină, este considerat unul dintre cei patru părinți ai Bisericii Latine. Și-a petrecut copilăria în Numidia (în prezent o regiune a Algeriei) înainte de a pleca să studieze la Cartagina și apoi a rămas un an la Roma. © CCC

În opinia mea, a relata o călătorie înseamnă a portretiza țările prin care călătorești, iar naratorul nu are dreptul să le facă de nerecunoscut.

Moare câte puțin cine nu călătorește;

cine nu citește;

cine nu ascultă muzică;

cine nu caută harul din el însuși.

(Cine moare?)

Calatoria nu este o femeie. Ea nu doreste contemplatie.

E tare folositor să călătoreşti, asta îţi stârneşte imaginaţia. Restul e numai oboseală şi decepţie. (Călătorie la capătul nopții)

Ceea ce îmi place în călătorii este uimirea care te cuprinde la întoarcere. Stendhal, autorul romanelor Roșu și negru și Mănăstirea din Parma avea un asemenea gust pentru călătorii, încât și-a dat numele acestui sindrom: "sindromul Stendhal". Copleșit de vizita sa la Florența, a fost cuprins de amețeală: „la plecarea din [Bazilica] Santa Croce, îmi simțeam bătăile inimii, eram extenuat și mergeam cu teama de a nu cădea.” "Eram într-un fel de extaz, la ideea de a fi în Florența, aproape de marii oameni ale căror morminte le-am văzut. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime... Ajunsesem în acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile cerești date de Artele Plastice și sentimentele pasionale. Plecând de la Santa Croce, aveam palpitații, viața se scursese din mine, mergeam cu teama de a nu cădea." — Roma, Napoli și Florența, 1826, volumul II, p. 102.

***

Sindromul Stendhal, numit și „sindromul Florence”, este un ansamblu de tulburări psihosomatice (bătăi accelerate ale inimii, amețeli, sufocare, chiar halucinații) care apare la unii călători expuși la o operă de artă, care capătă o semnificație anume pentru ei, sau la o abundență de capodopere în același loc și în același timp. Se presupune că apare atunci când indivizii sunt expuși la obiecte sau fenomene de mare frumusețe. Sindromul Stendhal, care este destul de rar, face parte din ceea ce se numește sindromul călătorilor sau călătoria patogenă: călătoria în sine este cea care provoacă tulburări psihice unui subiect fără antecedente. © CCC

Călătorim în jurul lumii căutând ceva de care avem nevoie și ne întoarcem acasă pentru a-l găsi. © CCC

Fericit cel care, ca Ulise, a făcut o călătorie frumoasă, sau a obținut Lâna de Aur, și apoi se întoarce, cu experiență și cunoștințe, pentru a-și petrece restul vieții în mijlocul familiei sale. (vol. Regretele)

Am întâlnit cei mai interesanți oameni în timp ce zburam sau eram pe vapor. Aceste mijloace de călătorie par să atragă genul de oameni cu care vreau să fiu. © CCC

Fiecare, ca o albină, a cules din această călătorie impresiile potrivite sufletului său. Ca o albină s-a coborât când la o floare cu suc amar, când la o floare cu suc dulce – eu m-am adăpat din potirul tuturor florilor ce am întâlnit în cale.

Nimic nu dezvoltă inteligența precum o fac călătoriile. (Nimic nu dezvoltă inteligența precum călătoriile și intenționez să-ți perfecționez educația în acest fel, oferindu-ți un curs practic pe diferitele subiecte care se vor prezenta pe parcurs.) (Aventurile marelui Sidoine și ale micului Médéric) © CCC

- La vârsta ta se merge la bal și nu la pol. - Unul nu îl împiedică pe celălalt; dacă mă întorc, voi avea destul timp să merg la bal. - Și dacă nu te întorci? - Veți avea plăcerea de a spune: i-am prezis bine. (Călătoria unei femei la Spitzbergen, cap. Prima scrisoare, p. 3-4) © CCC

A călători înseamnă a fi infidel. Fii astfel fără remușcări; uită-ți prietenii alături de străini. (Elogiul odihnei) © CCC

Să ne imaginăm un om pe bicicletă: indiferent cine este, putem şti trei lucruri despre el. Ştim că dacă s-a urcat pe bicicletă trebuie să pedaleze. Ştim că la un moment dat se va opri şi va coborî. Şi, cel mai important, ştim că dacă într-un moment al călătoriei sale se va opri şi nu va mai pedala şi nu se va da jos, va cădea. Aceasta este metafora pentru călătoria prin viaţă a oricărui om, în orice societate.

Ştii ţara unde sînt lămîi în floare, şi portocale ard prin verzi frunzare? Din cerul clar adie vîntu-n pace, şi lauru-i semeţ, iar mirtul tace. O ştii cu-adevărat? Spre ea, spre ea, O, al meu drag, să plec cu tine-aş vrea!   Ştii casa? Ea se-nalţă pe coloane; sclipesc odăi şi strălucesc saloane, şi sînt statui, şi-ntorc priviri spre mine: Copilă tristă, ce-au făcut cu tine? O ştii cu-adevărat? Spre ea, spre ea, O, al meu domn, să plec cu tine-aş vrea!   Ştii creasta-n munţi, cu-a ei poteci de fum? Prin negură catîru-şi cată drum. În peşteri e sămînţă de balauri. Cad stînci şi vin puhoaie prin coclauri. O ştii cu-adevărat? Spre ea, spre ea Rîvnim. O, tată, să plecăm aş vrea! (Mignon) (Traducere Teodor Boşca)

Cu foarte mult timp în urmă, o burgheză foarte bogată s-a gândit să construiască o biserică pe cheltuiala ei. Când biserica a fost zidită, a adăugat lucrării sale evlavioase dorința nebunească de a trăi cât va dura monumentul ei. Dumnezeu i-a ascultat dorința. Au trecut mai bine de trei secole de atunci, iar femeia încă trăia; dar decrepitudinea ei ajunsese într-un asemenea grad, încât nu mai vedea, nu mai auzea, nu se mai mișca, nici măcar nu mai respira. A fost întinsă într-un cufăr mare de stejar, lângă care un preot veghea constant. În fiecare an, la aniversarea întemeierii bisericii ei, un suflu de viață reînvia această perpetuă muribundă și își recăpăta suficientă putere pentru a întreba: „Biserica mea este încă în picioare?” La răspunsul afirmativ al preotului, ea suspina trist, spunând: „Mă rog lui Dumnezeu să fie distrusă din temelii! Aș putea să mor atunci...” Și recădea în imobilitatea ei. (Călătoria unei femei la Spitzbergen, Legendă populară culeasă de Léonie d'Aunet în Insula Falster, Danemarca) © CCC

Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia Care pluteşte spre ţărmuri noi... (Spovedania unui huligan)