Premiul Nobel pentru Literatura
Premiul Nobel pentru Literatura (in suedeză, Nobelpriset i Litteratur) recompenseaza in fiecare an, incepand din 1901, un scriitor din orice tara, care a adus mari beneficii umanitatii prin opera sa literara. Desi lucrarile individuale sunt citate, uneori, ca fiind extrem de interesante, in acest caz, “opera” se referă la ansamblul lucrarilor unui autor care a produs “in domeniul literaturii cea mai remarcabila opera din punct de vedere ideal” (in cuvintele testamentului lui Alfred Nobel: “den som inom litteraturen har producerat det utmärktaste i idealisk riktning”).
Formularea lui Nobel s-a dovedit, in timp, destul de ambigua, nefiind definita in termeni expliciti in testamentul chimistului suedez. Membrii juriului Nobel au fost pusi in fata unei sarcini dificile si, in incercarea de a respecta cat mai fidel dorinta initiatorului premiului, au interpretat-o in moduri diferite de-a lungul timpului, ceea ce a dat nastere unor omisiuni de nume ilustre in galeria laureatilor.
Crearea Fundatiei Nobel
Deşi Nobel a scris mai multe testamente in timpul vieţii sale, ultimul a fost scris cu putin peste un an inainte de a muri şi a fost semnat la Clubul Suedezo-Norvegian de la Paris, pe 27 noiembrie 1895. Nobel, a lăsat moştenire un procent de 94% din totalul activelor sale, adica 31 de milioane de coroane suedeze (186 milioane dolari SUA, 135 milioane de euro in 2008), pentru a fonda şi finanta cele cinci premii Nobel.
Din cauza scepticismului manifestat fata de dorinta lui Nobel, aceasta nu a fost pusa in practica pana pe 26 aprilie 1897, cand Parlamentul Norvegian (Storting) l-a aprobat. Executorii sai testamentari au fost Ragnar Sohlman şi Rudolf Lilljequist, cei care au creat Fundaţia Nobel pentru a avea grijă de averea acestuia şi a organiza decernarea premiilor.
Membrii Comitetului Nobel Norvegian, ce urmau sa decerneze Premiul pentru Pace, au fost numiti la scurt timp după aprobarea fundatiei. Au fost desemnate organizaţiile de decernare a premiilor: Karolinska Institutet (Institutul Carolina din Stockholm) pe 7 iunie, Academia Suedeză, pe 9 iunie si Academia Regala Suedeza de Ştiinţe, pe 11 iunie. Fundaţia Nobel a dezbatut si a ajuns la un acord privind criteriile acordarii Premiului Nobel. In 1900, statutul nou creat al Fundaţiei Nobel a fost promulgat de regele Oscar al II-lea. Conform testamentului lui Nobel, Academia Regală Suedeză urma sa acorde Premiul pentru Literatură.
Premiile Nobel sunt decernate de instituţiile:
• Academia Regală de Ştiinţă din Suedia:
– Premiul Nobel pentru Fizică
– Premiul Nobel pentru Chimie
– Premiul Nobel pentru Economie
(Premiile Nobel pentru Economie nu au fost trecute in testamentul lui Alfred Nobel si au fost instituite în anul 1969, cu ocazia Centenarului Băncii Naţionale a Suediei, fiind subvenţionate de aceasta).
• Institutul Carolina din Stockholm: Premiul Nobel pentru Medicină
• Academia Suedeză: Premiul Nobel pentru Literatură
• Un comitet alcatuit din 5 persoane alese din Parlamentul Norvegiei: Premiul Nobel Pentru Pace
Criteriile pentru decernarea Premiului Nobel
Profesorul suedez de Istoria literaturii, Kjell Espmark, preşedintele Comitetul Nobel, a facut un studiu atent al principiilor care au stat la baza selecţiei laureaţilor, dezvăluind o serie de criterii care au predominat in timpul dezbaterilor pentru atribuirea premiului in diferite perioade. “Intr-adevăr, istoria Premiul Nobel pentru Literatura reprezinta oarecum o serie de incercări de a interpreta formularea ambigua din testament”, scria Espmark in 1991.
O prezentare schematizată a acestor criterii de bază ar arata, in mare, după cum urmează:
• Primul deceniu (1901-1912) – “un idealism înalt şi rasunator” (care excludea atat naturalismul, cat si simbolismul; un idealism conservator in care valorile considerate sacre erau biserica, statul si familia) – recunoaşterea lui Bjørnstierne Bjørnson, Rudyard Kipling, Paul Heyse si respingerea lui Lev Tolstoi, Henrik Ibsen şi Emile Zola.
• Primul Război Mondial – “neutralitatea literara” (politica de neutralitate a Academiei a favorizat scriitorii din tarile scandinave, necombatante – Norvegia, Danemarca, Suedia).
• Anii 1920 – “Marele stil” (bazat pe idealul goethean si pe simpatia suscitata de scriitor prin opera sa (AnatoleFrance şi George Bernard Shaw).
• Anii 1930 – o literatură de “interes universal” (spre deosebire de preocupările naţionale).
• Perioada postbelica (1946-) – “inovatorii” sau “pionierii” (Hermann Hesse, Samuel Becket, T. S. Eliot).
• Ultimele decenii:
– Atentie acordata maestrilor necunoscuti (1978-) – “o atitudine pragmatică”. Scopul adevărat al premiului a fost “o atenţie directionata spre o operă sau un gen literar, care nu a primit suficientă atenţie”.
– Literatura din intreaga lume (1986-)
Premiul Nobel onoreaza inainte de toate romancierii, eseiştii, poeţii şi dramaturgii. Există, totuşi, in lista laureatilor, trei filosofi (Rudolf Christoph Eucken, Henri Bergson şi Bertrand Russell) şi doi istorici (Christian Matthias Theodor Mommsen şi Winston Churchill, distins si pentru discursurile sale politice).
Personalitatea cea mai in varsta, care a obţinut această distincţie este scriitoarea britanica Doris Lessing (nascuta in 1919) si recompensata in 2007, la varsta de 88 de ani. Cel mai tanar laureat a fost Rudyard Kipling (1865-1936), recompensat in 1907, la 42 de ani.
Nu este un lucru neobişnuit ca Premiul Nobel sa aiba si o semnificaţie politică, avand uneori valoare de respingere a regimurilor totalitare. Intr-adevăr, mulţi scriitori exilaţi, disidenţi, protestatari, persecutaţi sau avand interdictia de a publica in ţara lor au fost recompensati, precum Boris Pasternak, Pablo Neruda, Alexander Soljeniţîn şi Gao Xingjian.
Procedura nominalizarilor
Fondată in 1786 de către Gustav al III-lea, dupa modelul Academiei Franceze, Academia Suedeza este compusa din 18 membri si acordă, incepand din 1901, Premiul Nobel pentru Literatură. In fiecare toamna, in luna octombrie, Premiul Nobel este atribuit de Academia Suedeza, care desemneaza nominalizarile, cu ajutorul altor membri ai academiilor şi societăţilor literare nationale si din strainatate, eminenti profesori universitari de literatură, limbă şi lingvistică, laureatii anteriori ai premiului sau preşedinţi ai uniunilor naţionale ale scriitorilor, reprezentativi prin producţia literară din ţările lor.
Fiecare dintre cei solicitati, oferă o listă cu mai multe nume, pe care le pot detalia si explica, şi o transmit Comitetului Nobel format din 5 academicieni aleşi pentru trei ani.
Este interzis fiecarei persoane solicitate să voteze pentru ea insasi. Aproape 350 de nume sunt propuse anual membrilor comitetului. Acesta le selecteaza, incepand de pe 1 februarie, pastrand doar 15-20 candidaturi pe care le trimit spre analiza colegilor lor de la Academie. Nimeni nu poate primi premiul, daca nu a fost pe lista de cel puţin două ori, astfel, multi dintre aceiasi autori reapar şi sunt reexaminati de-a lungul anilor. Membrii Academiei cunosc treisprezece limbi, iar atunci cand un candidat nominalizat apartine unei tari cu o limbă necunoscută, acestia apeleaza la traducători şi la declaratia unor experţi autorizaţi care să ofere probe semnificative din opera scriitorului.
In luna mai, academicieni stabilesc o listă finală de cinci nume. După ce au studiat in detaliu activitatea celor nominalizaţi, membrii juriului organizeaza o serie de discuţii. Dupa incheierea dezbaterilor, incepand din octombrie, se trece la vot.
Candidatul care obţine mai mult de jumătate din voturi este desemnat castigator al premiului. Urmatorii patru candidati sunt reinscrisi din oficiu pentru selecţiile din anul urmator. Juriul poate face, de asemenea, derogari de la regula, in urma unei decizii excepţionale, in rarele cazuri de atribuire a unui premiu dublu sau in comun. Acest mod de operare este similar pentru toate celelalte categorii ale Premiului Nobel. Identitatea laureatului este dezvăluita de către secretarul permanent al Academiei, in octombrie, in timpul unei conferinţe de presă, in clădirea Börshuset, situata in centrul vechi al oraşului Stockholm.
Rezultatul deliberărilor şi lista finală a celor cinci personalităţi sunt ţinute secrete. Statutul Fundaţiei Nobel restrictioneaza divulgarea de informaţii, atat publice, cat si private, cu privire la nominalizări, timp de 50 de ani. Restricţia se referă la nominalizaţi şi nominalizatori, precum şi la investigatiile şi opiniile referitoare la acordarea unui premiu. Pana la comunicarea lui, numele caştigătorului face, aşadar, obiectul speculaţiilor in mediile literare.
Recompensa considerata drept cea mai prestigioasa si mai mediatizata din lume, Premiul Nobel evidenţiază un autor si opera sa, asigurandu-i o promovare la scară planetara, o faima internaţională si o anumita suma de bani. Deşi suma de bani inerentă premiilor s-a modificat de-a lungul timpului, aceasta este in prezent stabilită la 10 milioane de coroane suedeze sau aproximativ un milion de euro. Premiul este inmanat fiecarui laureat de catre regele Suediei, in timpul ceremoniei de decernare a premiilor Nobel, care are loc pe 10 decembrie la Stockholm, acesta constand din medalia de aur şi diploma Fundaţiei Nobel. Castigatorul trebuie să tina, de asemenea, un discurs, in care isi defineşte activitatea şi aspiraţiile sale artistice.
Calendarul nominalizarii laureatilor
Septembrie – Se trimit formularele de nominalizare. Comitetul Nobel trimite scrisori prin care invita un numar de 600-700 de persoane fizice şi organizaţii de specialitate sa nominalizeze candidatii Premiului Nobel pentru Literatura.
Februarie – Termenul limita al depunerii candidaturilor. Formularele completate trebuie să ajungă la Comitetul Nobel cel mai tarziu pe 31 ianuarie in anul următor. Comitetul analizează apoi nominalizările şi prezintă Academiei o lista in vederea aprobarii.
Aprilie – Se desemneaza candidaturile preliminare. După studii suplimentare, Comitetul selectează 15-20 de nume ce vor fi luate in considerare de catre Academie drept candidaturi preliminare.
Mai – Se desemneaza candidaţii finali. Comitetul restrange lista la cinci candidaţi prioritari ce vor fi analizati de către Academie.
Iunie-august – Citirea producţiilor literare. Membrii Academiei citesc si evalueaza opera candidaţilor finali in decursul verii. Comitetul Nobel pregăteşte, de asemenea, rapoarte individuale.
Septembrie – Membrii Academiei delibereaza. Citind lucrările candidaţilor finali, membrii Academiei discuta meritele diferitelor contribuţii ale candidaţilor.
Octombrie – Se desemneaza laureatii premiului Nobel. La inceputul lunii octombrie, Academia alege laureatul Premiului Nobel pentru Literatura. Un candidat trebuie să primească mai mult de jumătate din voturile exprimate. Se anunta numele laureaţilor Premiului Nobel.
Decembrie – Decernarea premiului Nobel laureatilor. Ceremonia de decernare a Premiului Nobel are loc pe 10 decembrie la Stockholm, in cadrul careia laureatul primeste Premiul Nobel, ce constă dintr-o Medalie şi o Diploma Nobel, precum şi un document ce confirma valoarea premiului.
Premiile Nobel
Un laureat al Premiului Nobel pentru Literatura primeste o Medalie de aur, o Diplomă Nobel şi o sumă de bani a carei valoare depinde de veniturile Fundaţiei Nobel in acel an. In cazul in care un premiu este acordat pentru mai mult de un laureat, banii sunt fie impărtiti in mod egal intre ei sau, pentru trei laureaţi, banii pot fi impărtiti intr-o jumătate şi două sferturi. Daca un premiu este acordat in comun pentru doi sau mai multi laureati, acestia impart banii intre ei. Valoarea premiului a fluctuat de la inaugurarea sa si pana in prezent, ridicandu-se la zece milioane de coroane suedeze (cca. 1,356,610 USD sau 1,067,950 euro). Laureatul este invitat să tina un discurs in timpul “Săptămânii Nobel”, la Stockholm. Punctul culminant consta in ceremonia de premiere şi banchetul din 10 decembrie.
Medaliile Premiului Nobel
Medaliile Premiului Nobel, realizate de Myntverket (oficial, AB Myntverket, companie privata suedeză ce produce monede şi medalii, mai ales monedele naţionale suedeze şi medaliile pentru Premiul Nobel), in Suedia, şi de Monetăria Norvegiei, incepand din anul 1902, sunt mărci inregistrate ale Fundaţiei Nobel. Fiecare medalie are o imagine a lui Alfred Nobel, in profil stanga pe avers (faţa medaliei).
Medaliile Premiului Nobel pentru Literatura, Fizica, Chimie, Fiziologie sau Medicină au aversuri identice, cu imaginea lui Alfred Nobel, precum şi anul naşterii şi al mortii acestuia (1833-1896). Portretul lui Nobel, apare, de asemenea, pe aversul medaliei Premiului Nobel pentru Pace si al medaliei pentru Premiul Nobel pentru Economie, dar cu un design usor diferit. Imaginea de pe verso variază in funcţie de instituţia care atribuie premiul. Reversurile medaliilor Premiului Nobel pentru Chimie şi Fizică au acelaşi design.
Diplomele Premiului Nobel
Laureaţii Premiului Nobel primesc o diplomă direct din mainile regelui Suediei. Fiecare Diploma este unica, are un design unic pentru fiecare laureat, fiind conceputa de instituţiile de decernare a premiilor. Diploma conţine o imagine şi un text, numele laureatului şi, in mod normal, motivatia juriului Nobel pentru acordarea premiului.
Primii ani
In 1901, Sully Prudhomme (1839-1907), poet şi eseist francez, a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura: “ca o recunoaştere specială a artei sale poetice, vadind un inalt idealism, perfecţiune artistică şi o rară imbinare dintre calitatile inimii si cele ale intelectului”.
In primii ani ai atribuirii Premiului Nobel, intre 1901 si 1912, criteriul “idealismului”, instituit prin testament de Alfred Nobel, a fost interpretat de comitet drept “un idealism inalt şi sanatos”, care excludea naturalismul si simbolismul. Aceasta interpretare a fost cauza principala pentru care au fost respinsi scriitori şi dramaturgi majori precum Lev Tolstoi, Anton Cehov, Henrik Ibsen, Émile Zola, August Strindberg, Henry James sau Mark Twain, ale căror lucrări nu au fost considerate suficient de “idealiste”, pentru a figura in palmares. De asemenea, se crede că antipatia istorica a Suediei faţă de Rusia a fost motivul pentru care nici lui Tolstoi si nici lui Anton Cehov nu le-a fost acordat premiul.
In timpul Primului Război Mondial şi imediat dupa acesta, Academia Suedeză a adoptat o politică de neutralitate, favorizand scriitori din ţările necombatante, care nu au luat parte la război (precum Suedia şi Danemarca). Cu toate acestea, autorul suedez, August Strindberg, a fost ocolit in mod repetat de către comitet. In schimb, acesta deţine distincţia unica a unui premiu Anti-Nobel, conferit de recunoasterea populară şi subscriptia naţionala, fiindu-i prezentat in 1912 de viitorul prim-ministru Hjalmar Branting.
In anii 1920, Academia si-a schimbat politica de decernare a premiilor, avand prioritate scriitori care s-au declarat in mod deschis sceptici şi critici, precum Carl Spitteler (1919) şi Anatole France (1921).
In schimb, Academia a considerat romanul satiric de science-fiction al scriitorului ceh Karel Capek, “Război cu Tritonii” (sau Razboi cu Salamandrele) prea agresiv fata de guvernul german. Capek a refuzat să-i sugereze Academiei unele publicatii necontroversate, care ar fi putut fi citate ca un exemplu similar operei sale, declarand: “Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa, dar mi-am scris deja teza de doctorat”. Capek a refuzat premiul.
Selectia laureaţilor în anii 1950
In 1954, au fost vizati 27 de scriitori, printre care spaniolul Ramon Menendez Pidal, americanul Ernest Hemingway şi francezii André Malraux şi Albert Camus, ale căror nume au circulat ca potentiali laureati, incepand de la sfarşitul anilor 1940. Potrivit arhivelor Academiei Suedeze, studiate de ziarul Le Monde, la deschiderea lor, in 2008, candidatura romancierului si intelectualului francez André Malraux a fost serios luată in considerare pentru premiul din 1950. Cu toate acestea, chiar dacă juriul suedez avea o preferinţă pentru Malraux, acesta nu mai scrisese romane de mult timp, ceea ce facea alegerea sa imposibilă, juriul refuzandu-i premiul de mai multe ori, in special in 1954 şi 1955, “atata timp cat el nu se întoarce la roman”. Hemingway, insuşi, scrisese Batranul si Marea cu doi ani in urmă. Cinismul, lipsa de sensibilitate şi brutalitatea scrierii sale nu se potriveau deloc cu idealul impus de dorinta lui Alfred Nobel, dar autorul avea o formă de eroism, care i-a impresionat pe unii membri ai juriului si, in final, Hemingway a fost cel care a primit premiul pe anul 1954.
In 1955, 46 de nume figurau pe lista preliminara, printre care francezii Camus, Henri Bosco, Malraux, Jules Romains, Georges Duhamel. In final, a fost ales islandezul Halldór Laxness.
In 1956, printre cei 44 de scriitori vizati, existau 12 francezi: Georges Duhamel, Marcel Pagnol, Henry de Montherlant, Henri Bosco, Jean Guitton, Martha Bibescu, Saint-John Perse, André Malraux, Gabriel Marcel, Albert Camus, Jean Schlumberger, Jules Supervielle. Dar spaniolul Ramon Menéndez Pidal avea cei mai multi sustinatori din partea personalitatilor marcante si a institutiilor. Pentru Herr Österling, secretar permanent al Academiei, alegerea trebuia făcută intre acesta şi Juan Ramón Jiménez. Era evident faptul ca zona spaniola fusese serios neglijata dupa 1922, cand dramaturgul Jacinto Benavente a fost recompensat. Camus urma sa publice “Caderea”, o povestire care, dupa aprecierea membrilor comitetului, putea fi comparata cu “Ciuma”. Acest lucru dovedea din nou meritele incontestabile ale lui Camus pentru a obţine Nobelul, dar juriul a preferat să aştepte pentru o examinare suplimentară, iar cel desemnat a fost Juan Ramon Jimenez..
In 1957, 49 de nume figurau pe lista, din care 12 nume noi. De această dată, avizul comitetului a fost unanim: Albert Camus. Cateva luni mai inainte, pe 14 aprilie, Anders Österling a scris o recenzie elogioasa depre Exilul si Regatul, colectie de nuvele scrise de Camus, in ziarul Stockholms Tidningen. Pe 17 octombrie 1957, Albert Camus este ales “pentru importanta lui creatie literară, care, cu o lucida tenacitate, arunca o lumina asupra problemelor conştiinţei umane din vremea noastra”.
Selectii pe criterii politice?
In 1958, atribuirea premiului lui Boris Pasternak a declanşat furia autorităţilor sovietice. Autorul a fost obligat să refuze recompensa pentru a nu fi sanctionat de acestea.
In 1964, Jean-Paul Sartre a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura, dar acesta l-a refuzat, declarand ca premiul este “mult prea orientat spre Occident” si, in plus, “nu este acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel. Un scriitor trebuie să refuze să permită să fie transformat intr-o instituţie, chiar dacă aceasta are loc in forma cea mai onorabila.”
Caştigătorul din 1970 a fost Alexander Soljeniţîn, disident sovietic care se afla in arest la domiciliu, iar opera sa, pusa la index, circula in mod clandestin (samizdat).
Soljeniţîn nu putea risca sa mearga la Stockholm pentru a-si ridica premiul de teama ca nu i se va mai permite să se intoarcă in Uniunea Sovietică. Dar, după refuzul guvernului suedez de a-l onora, prin inmanarea premiului insotita de rostirea unui discurs public in cadrul unei ceremonii organizate la Ambasada de la Moscova, scriitorul s-a hotarat să refuze premiul si recompensa in bani, respingand conditiile suedeze (o ceremonie privata) despre care declara ca sunt “o insultă a Premiului Nobel insusi”. Acesta nu a putut sa-si ridice premiul decat dupa ce i s-a retras cetăţenia sovietică şi a fost expulzat din URSS, in 1974.
Neatribuirea premiului este adesea o decizie ce generaza controverse, putand avea semnificatia unei sancţiuni politice. Scriitorul argentinan Jorge Luis Borges a fost mentinut, in mod repetat, pe liste si nominalizat de cateva ori, dar, Edwin Williamson, biograful lui Borges, a declarat ca Academia nu i l-a acordat, cel mai probabil, din cauza sprijinului său pentru unii dictatori militari de dreapta, din Argentina şi Chile, inclusiv Augusto Pinochet. Conform analizei lui Colm Tóibín, scriitor si jurnalist irlandez, a lucrarii lui Williamson, “Borges: o viata”, Borges se afla in contexte sociale şi personale complexe, prin relatiile sale conciliante, chiar suspecte, cu acestia. Eşecul lui Borges “, in a caştiga Premiul Nobel din cauza sprijinului acestor dictatori de dreapta, contrastează cu scriitorii pe care Comitetul i-a onorat si care au sustinut in mod deschis dictaturi de stanga controversate, inclusiv pe cea a lui Iosif Stalin, ca in cazul lui Sartre şi Neruda.
In 1974, Graham Greene, Vladimir Nabokov şi Saul Bellow erau declarati favoriti pentru premiu, dar in final au fost respinsi in favoarea unui premiu comun decernat scriitorilor suedezi Eyvind Johnson si Harry Martinson, ambii membri ai juriului Nobel, insa necunoscuti in afara ţării lor de origine. Bellow a caştigat Premiul Nobel pentru Literatură doi ani mai tarziu, in 1976, dar Greene si Nabokov nu au mai avut aceasta ocazie.
In august 2006, in urma scandalului mediatic provocat de descoperirea inrolarii voluntare in cadrul Waffen-SS, in 1944, a scriitorului german, Günter Grass (distins in 1999), Fundaţia Nobel a intervenit, luand atitudine fata de somatiile dreptei germane şi ale unei parti a presei.
Acestea solicitau scriitorului sa inapoieze premiul si recompensa in bani pe care le primise. Preşedintele comitetului l-a sustinut public, declarand că “atribuirea acestui premiu este ireversibila, deoarece nici un premiu Nobel nu a fost retras nimanui in trecut”.
Ultimele selectii ale juriului au fost suspectate, de o parte a presei, ca fiind motivate de evenimentele politice, odata cu acordarea premiului Nobel scriitorului britanic Harold Pinter in 2005, an ce corespundea virulentelor sale luari de pozitie impotriva războiului din Irak.
Desemnarea lui Pinter a fost amanata pentru cateva zile, aparent ca urmare a demisiei istoricului Knut Ahnlund, membru al Academiei Suedeze, ceea ce a dus la reinnoirea speculaţiilor despre existenta unui “element politic” in atribuirea premiului de catre Academia Suedeza. Cu toate că Pinter nu a putut sa-si tina personal controversatul sau Discurs Nobel, din cauza starii sale de sanatate, a trimis o inregistrare a acestuia pe o caseta video, inregistrarea fiind realizata intr-un studio de televiziune, iar filmul a fost proiectat pe ecrane pentru publicul Academiei Suedeze, in Stockholm. Aprecierile din discursul sau au fost sursa mai multor comentarii şi dezbateri.
Chestiunea “atitudinii politice” a fost, de asemenea, invocata ca răspuns la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură scriitorului turc, Orhan Pamuk, in 2006, după recunoaşterea publică de către acesta a Genocidului armean şi a masacrarii kurzilor de catre turci in anii 1930. La fel s-a intamplat si cu scriitoarea britanica, Doris Lessing, laureata in 2007, vazuta ca o literata angajata politic, militanta pentru cauza marxista, anti-colonialista si anti-apartheid.
Competente, nominalizari si premii contestate
Mulţi critici, eruditi şi cititori considera ca Academia Suedeza nu are drept criteriu impartial de selectie doar calitatea contributiilor poetice si estetice ale unei lucrări din domeniul Literelor, astfel incat, periodic, apar controverse privitoare la desemnarea laureatilor, antrenand adevarate conflicte in mediile interesate.
Anul atribuirii surpriza a fost 1997, dramaturgul Dario Fo fiind recompensat, desi Salman Rushdie şi Arthur Miller, erau favoriti.
Premiul pentru performanţa artistului italian Dario Fo, in 1997, a fost considerat “destul de uşor” acordat, de către unii critici, tinand cont de faptul ca acesta era văzut in primul rand ca un artist; pentru organizaţiile catolice era considerat destul de controversat, fiind anterior interzis de către Biserica Romano-Catolică. Dar juriul a considerat eventuala victorie a lui Rushdie sau Miller “mult prea previzibila”, emanand dintr-o alegere “prea populara”.
De altfel, dupa aparitia Versetelor satanice ale lui Rushdie, in 1988, scriitoarea Kerstin Ekman a “demisionat”, un an mai tarziu, din Academia Suedeză pentru atitudinea de necondamnare, din partea colegilor sai, prin fatwa islamică, a lui Rushdie. Aceasta, desi are in continuare locul sau la Academie, refuza, de la afacerea Rushdie, să mai participe la reuniuni. Au existat, de asemenea, critici legate de refuzul Academiei de a-şi exprima sprijinul pentru Salman Rushdie în 1989, după ce ayatollahul Ruhollah Khomeini a emis o fatwa, cerand ca Rushdie sa fie ucis. Doi membri ai Academiei, chiar au demisionat din cauza refuzului acesteia de a-l sprijini pe Rushdie.
Comitetul a fost criticat pentru generozitatea sa vis-à-vis de literatura germană, cand premiul era disputat intre doi candidati germani, Heinrich Böll castigand premiul in 1972, in fata lui Bertolt Brecht. In 2009, in timp ce presa astepta atribuirea premiului unui nume mare al literaturii universale, Herta Müller, necunoscuta in afara scenei literare germanofone, a devenit al treilea scriitor de limba germană recompensat in mai puţin de zece ani.
Desemnarea scriitoarei austriece, Elfriede Jelinek, in 2004, nu numai ca nu a fost in asentimentul presei, ci a fost, de asemenea, obiectul unor dezbateri vehemente in cadrul Academiei. Contestand decernarea premiului, dupa exemplul lui Ekman, profesorul de literatură scandinavă Knut Ahnlund a parasit postul său de academician in 2005, considerand ca onoarea facuta scriitoarei austriece este un “soc de o gravitate extremă, provocand daune ireparabile literaturii in general şi reputaţiei premiului in particular”. Acesta nu mai participa la nicio dezbatere a Academiei, chiar dacă are in continuare acest drept.
Critici recente
Academia Suedeză si-a atras critici semnificative in ultimii ani pentru manipularea practicata in atribuirea premiului. Unii critici susţin că multor scriitori binecunoscuti nu le-a fost acordat premiul sau chiar nu au fost nominalizati, in timp ce alţii susţin că anumiti beneficiari binecunoscuti nu il merită. Mai multi specialisti, printre care Burton Feldman, regreta faptul ca lista laureatilor a omis multe nume majore, monumente ale literaturii universale precum James Joyce, Marcel Proust, Robert Musil, Virginia Woolf sau Witold Gombrowicz care nu figureaza pe aceasta.
Avand in vedere numărul mare de laureati, Europa este, fara indoiala, continentul cel mai recompensat de Academie. Accentul pus mai ales pe autorii europeni, şi pe cei suedezi, in special, a fost obiectul criticii crescande, multe ziare importante din Suedia ironizand acest fapt. Majoritatea absolută a laureaţilor au fost europeni si, impreuna cu suedezii, au primit mai multe premii decat intreaga Asie şi toata America Latină la un loc.
Africa, fara indoiala, continentul cel mai evitat de către comitet, a asteptat mult timp primul său laureat, pe nigerianul vorbitor de limba engleza Wole Soyinka, in 1986. L-au urmat egipteanul arabofon Naguib Mahfouz in 1988, apoi sud-africanii anglofoni Nadine Gordimer şi John Maxwell Coetzee, recompensati in 1991 şi, respectiv, in 2003. Exista insa si alţi autori de mare importanţă, precum Ngugi wa Thiong’o, Chinua Achebe, Assia Djebar sau Nuruddin Farah, care nu au obţinut incă favoarea juriului.
In mod similar, nume celebre ale literaturii mondiale, nume favorite ale presei, sunt in mod sistematic ignorate: Philip Roth, Amos Oz, Ismail Kadare, Milan Kundera, Adonis, Ko Un, Haruki Murakami si Claudio Magris.
Cuvintele fostului secretar permanent al Academiei suedeze, Horace Engdahl, care recunostea fata de agentia americana de stiri, Associated Press, in octombrie 2008, preeminenţa acordată de juriu autorilor europeni, au starnit rumoare in mediile literare de peste Atlantic: “Există, desigur, autori puternici in toate culturile importante, dar nu putem nega faptul că Europa este intotdeauna centrul lumii literare … nu Statele Unite […] Statele Unite sunt prea izolate, ele nu traduc suficient şi nu participă la dialogul literaturilor.”
In anul 2009, dupa inlocuirea lui Engdahl, Peter Englund, a respins aceasta apreciere ( “In majoritatea zonelor lingvistice… există autori care intr-adevăr merită şi ar putea obţine Premiul Nobel, atat in Statele Unite, cat si in intreaga America”), recunoscand natura eurocentrista a premiului: “Cred că exista o problemă. Avem tendinţa să ne raportam mai uşor la literatura scrisă in Europa şi in tradiţia europeană”.
Laureata anului 2009, Herta Müller, anterior putin cunoscuta in afara Germaniei, dar declarata de multe ori favorita pentru premiul Nobel, a reaprins critica fata de Comitetul de decernare ca fiind părtinitor şi eurocentrist. Cu toate acestea, in 2010, premiul a fost acordat scriitorului latino-american, Mario Vargas Llosa, originar din Peru, America de Sud. După 2011, premiul a fost acordat poetului suedez Tomas Tranströmer, secretarul permanent al Academiei suedeze, Peter Englund, declarand că nu a fost atribuit pe criterii politice, denumind aceasta idee drept “literatura pentru fraieri”.
Au existat, de asemenea, controverse in care se invocau pretinse interese politice in procedura de nominalizare şi selecţie finală a unora dintre Laureaţii literari recenti. Comitetul a fost adesea criticat de o parte a presei, pentru “elitismul” şi “partizanatul de stanga”, pentru faptul că onoreaza in mod regulat romancieri sau poeţi necunoscuti publicului larg, in majoritatea cazurilor partizani de stanga, dar juriul si-a susţinut intotdeauna independenta. Cu toate acestea, decizia de a-l recompensa pe Mario Vargas Llosa in 2010 (scriitor foarte atasat dreptei şi candidat al Partidului Liberal la alegerile prezidenţiale dinPeru in 1990) dovedeste contrariul.
Recent, ziarul suedez anglofon “The Local” a deplans faptul că literatura pentru copii este ignorata de academicieni.
***
Premiul Nobel in cifre:
– Cele mai multe Premii Nobel pentru Literatura au fost atribuite urmatoarelor tari:
1. Franta (12,75%)
2. SUA (11,76)
3. Marea Britanie (9,8)
4. Germania (7,84)
5. Suedia (5,88), Italia (5,88)
6. Spania (4,9), Polonia (4,9)
7. Irlanda (3,92)
8. Norvegia (2,94), Danemarca (2,94)
9. Japonia (1,96), Africa de Sud (1,96), Elvetia (1,96), Grecia (1, 96), Chile (1,96)
10. Australia (0,98), Turcia, Egipt, Belgia, Finlanda, Mexic, China, Israel, Guatemala, India, Republica Ceha, Islanda, Colombia, Ungaria, Canada, Saint Lucia, Austria, Portugalia, Trinidad Tobago, Nigeria, Serbia si Muntenegru.
– Numarul de laureati ai Premiului Nobel pentru diverse discipline:
SUA (270), Marea Britanie (100), Germania (77), Franta (49), Suedia (30), Elvetia (22), Olanda (15), Italia (14), Danemarca (13), Japonia (12), Austria (11), Canada (10), Israel (10), Belgia (9), Norvegia (8), Australia (6), Spania (6), Polonia (5), Irlanda (5), Ungaria (3), Portugalia (2), Finlanda (2), Mexico (2), Grecia (2), China (2), Republica Ceha (2), Slovacia (2), Burma (1), Chile (2), Bosnia (2), Coreea de Sud (1), Islanda (1), Vietnam (1), Nigeria (1).
– 12 femei scriitoare au obținut această distincție:
Selma Lagerlöf, Grazia Deledda, Sigrid Undset, Pearl S. Buck, Gabriela Mistral, Nelly Sachs, Nadine Gordimer, Toni Morrison, Wisława Szymborska, Elfriede Jelinek, Doris Lessing și Herta Müller.
– 60 de scriitori importanți nu au obținut Premiul Nobel pentru Literatura, deși erau eligibili:
Anna Ahmatova, Jorge Amado, Tudor Arghezi, Antonin Artaud, Georges Bataille, Lucian Blaga, Maurice Blanchot, Jorge Luis Borges, Bertolt Brecht, Paul Celan, René Char, Anton Pavlovici Cehov, Alejandro Ciorănescu, Hugo Claus, Joseph Conrad, Julio Cortázar, Jacques Derrida, Theodore Dreiser, Lion Feuchtwanger, Robert Frost, Thomas Hardy, Willem Frederik Hermans, Hans-Georg Gadamer, Graham Greene, Aldous Huxley, Henrik Ibsen, James Joyce, Franz Kafka, Nikos Kazantzakis, Arthur Koestler, D.H. Lawrence, Norman Mailer, William Somerset Maugham, André Malraux, Sándor Márai, Arthur Miller, Henry Miller, Yukio Mishima, Alberto Moravia, Harry Mulisch, Robert Musil, Vladimir Nabokov, George Orwell, Fernando Pessoa, Ezra Pound, Marcel Proust, Boleslaw Prus, Nichita Stănescu, Gertrude Stein, Wallace Stevens, August Strindberg, Lev Nicolaevici Tolstoi, Arnold J. Toynbee, Marina Țvetaeva, Mark Twain, Jules Verne, Franz Werfel, Thornton Wilder, Tennessee Williams sau Virginia Woolf.
***
Samizdat: sistem de circulaţie clandestină a scrierilor disidenţilor in URSS şi in ţările din blocul de Est pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. Operele erau scrise de mana sau dactilografiate de numerosi membri ai acestei reţele informale.
Fatwa: in Islam, reprezinta un aviz juridic dat de un specialist in drept islamic asupra unei anumite chestiuni. In general, o fatwa este emisa la cererea unui individ sau a unui judecător pentru a rezolva o problemă in care jurisprudenta islamica nu este clara. Specialistul care poate emite o fatwa este numit mufti. Contrar opiniei raspandite prin mass-media, o fatwa nu este neapărat o condamnare. Aceasta este o opinie religioasă ce se poate referi la diverse domenii: regulile fiscale, practicile rituale sau alimentatia.
Citeste si… Laureatii Premiului Nobel pentru Literatura