Dragostea creste in raport direct cu numarul kilometrilor ce fac doi indragostiti ca sa se intalneasca.
Despartirile pentru indragostiti nu sunt decat garile in care asteapta proximul tren …
E atat de penibil cand dragostea nu se sfarseste cu un accent frumos; cand capriciul sortii a plasat o nota stridenta inainte de incheierea unei simfonii, te incearca o senzatie amara in fata acestei disonante. Simti o depresiune subtila de ordin moral-artistic. Ti se pare ca intr-o opera de arta a intervenit mana unui nechemat. Destinul, in acest caz, are aparenta unui diletant brutal si nepriceput, a carui contributie a venit sa strice o superioara armonie de ansamblu.
O dragoste apusa e ca un vulcan: niciodata nu poti zice c-a trecut pericolul de a izbucni din nou.
De multe ori, arta e un sanatoriu in care se vindeca ranile pe care ni le-a dat viata…
Ce ciudata impartire pe roluri: in viata, veselia vorbeste, suferinta tace – in arta e invers. Suferinta striga, veselia aproape nu are cuvant.
Cei din jurul lui nu pot aprecia indeajuns pe artist. Ca sa vezi un varf de munte, se cere perspectiva departarii.
Arta e un duhovnic implacabil. Oricat am incerca sa-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevarul intreg. Oricat ne-am da silinta, nu izbutim sa ducem minciuni in templu… Ele raman la poarta si noi trecem pragul cu sufletul dezgolit… De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevarate.