Nu poate exista nicio justificare pentru muzică, în cele din urmă, dacă nu transmite elocvent și elegant pasiunile inimii omenești.
© CCC
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
(Cine moare?)
Lipatti a fost pianistul cel mai pur dintre cei cu care am lucrat. Nu cred că a existat sau că va mai exista vreodată un pianist ca el. Nu poți spera să-l înțelegi decât de la înălțimea calităților sale de om și de muzician. Lipatti era un om bun în cel mai înalt sens al cuvântului. O natură deosebită, sensibilă, de o mare delicatețe sufletească și cu un spirit aristocrat.
Îmi place să zâmbesc atunci când aud că oamenii mă apreciază. E şi zâmbetul un fel de muzică.
Mă întâlnesc cu Casals, cântă mai bine ca niciodată, ieri o serată muzicală intimă s-a terminat la 3 dimineața.
(Clara Haskil, 1949)
[Pablo Casals, 29 dec. 1876 – 22 oct. 1973, renumit violoncelist și dirijor spaniol de etnie catalană. A făcut numeroase înregistrări ca solist și dirijor, fiind memorabile între altele cele din 1936-1939 ale suitelor pentru violoncel de Johann Sebastian Bach.]
De ce dintr-o dată toată lumea vrea să mă audă? Nu cred că interpretez altfel decât înainte.
© CCC
După ce guvernul francez a numit-o Cavaler al Legiunii de Onoare, Clara Haskil întreba, uimită de toată atenția, de ce toată lumea dorește să o asculte știind că interpretează la fel ca înainte.
Nu folosesc parfum, așa că nu am de gând să parfumez piesa lui Mozart. Nu o voi interpreta în stil rococo sau în orice alt stil. Eu doar cânt ce a scris Mozart în partitură. Asta e tot.
© CCC
Despre Miaskovski, profesorul său
Miaskovski nu și-a reprimat niciodată studenții prin voința sa creatoare. I-a tratat ca pe niște egali și a fost extrem de politicos și atent. Nu și-a permis nici o familiaritate și a fost întotdeauna în termeni formali cu toți studenții…
De câteva ori am fost la cursuri fără să-mi fi făcut temele. În cele din urmă, Miaskovski m-a întrebat ce era în neregulă cu mine. Am spus că am probleme și griji. Compozitorul a zâmbit:
– Deci, profită de acest lucru. Scrie muzică. Nu fi doar tăcut. Este cel mai rău lucru dintre toate. Ar trebui să te gândești mereu și oriunde la muzică…
Mai târziu, după moartea lui Miaskovski, am citit în însemnările sale că numai cei care creează neobosit pot fi considerați adevărați artiști – „altfel, creierul ruginește”.
© CCC
Despre Jan Sibelius
Desigur, una dintre cele mai puternice impresii și poate cea mai puternică impresie asupra mea mi-a fost oferită de întâlnirea cu Jan Sibelius. Pe 8 decembrie 1955, compozitorul urma să împlinească 90 de ani.
Nu și-a părăsit vila Jarvenpeie, aflată la 40 de km de Helsinki, din 1904. Pășeam cu entuziasm peste pragul modestei case cu două etaje situată în pitoreasca pădure deasă de pini de pe dealul nu departe de lac. Pe drum mă gândeam la viitoarea întâlnire cu clasicul și compozitorul în viață, a cărui activitate creativă a început încă din anii 80 ai secolului precedent. Cum este el? Cum mă va primi? Despre ce să vorbesc cu el? Sincer să fiu, am fost profund impresionat de acea simplitate și cordialitate cu care m-a primit pe mine și pe colegii mei. A venit la noi vesel, direct, oarecum sever la exterior, dar numai la exterior…
Era un radio mare în cameră. Sibelius părea să petreacă multe ore lângă radio ascultând programe muzicale din toate țările lumii. În timpul discuției, el și-a amintit foarte călduros de întâlnirile cu Kabalevski, Oistrah și Gilels, care l-au vizitat cu câțiva ani în urmă. Și-a amintit și de Petersburg, în care fusese de mai multe ori la începutul secolului. Și-a amintit de Ceaikovski, Glazunov și Rimsky-Korsakov pe care îi cunoștea personal. Am început să vorbim despre muzica modernă occidentală și despre sarcinile compozitorilor moderni.
– Unii scriu muzică cu capul sau cu picioarele, alții – după inimă, – a spus expresiv Sibelius.
© CCC