Mai dați-mi vin să mi se-nvârtă capul,
Să simt în trup focul arzând așa…
Sătul de minciuni, să curgă vinul!
Repede, sunt bătrân deja!
Gândirea ta n-o face-altora lege!
Nicicând mânia oarbă n-o iubi.
Sper a fi lumilor mai mult decât un rege,
Când soarta te lovește, nu lovi.
Pe muritori, puterea ta divină
I-a zămislit și prefăcut în tină.
Dar de-au fost buni, de ce le-ai vrut pieirea?
Iar de-au fost răi, au cine e de vină?
Nu-mi amintesc când am venit pe lume,
când voi pleca, n-am știre nici atât.
Să bem și să iubim uitând că-n viață
n-am ști nici când ce nici când n-am știut.
Ai intrat, întâmplător, într-o viață de care nu eram mândru și din acea zi ceva a început să se schimbe. Am respirat mai bine, am urât mai puține lucruri, am admirat liber ceea ce merita să fie admirat. Înainte de tine, în afara de tine, nu am aderat la nimic. Această forță, de care râdeai uneori, nu a fost niciodată altceva decât o forță solitară, o forță a refuzului. Cu tine am acceptat mai multe lucruri. Am învățat să trăiesc. Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care dragostea mea a fost întotdeauna amestecată cu o imensă recunoștință.
(Din corespondența lui Albert Camus către iubita sa, Maria Casarès)
Timp de cincisprezece ani, Albert Camus și Maria Casarès au făcut schimb de scrisori în care transpare toată intensitatea dragostei lor. Între sfâșierea despărțirilor și impulsurile creative, această corespondență evidențiază intimitatea a doi monștri sacri la apogeul artei lor.
© CCC
Adevărata regulă, draga mea, este să știi să încalci regulile la momentul și locul potrivit, adaptându-te la obiceiurile actuale și la gustul secolului.
(Scrisori)
© CCC