A spune amin la toate: a aproba fără condiții, a fi un “yes man”
Sensul cuvântulului “Amin”: “așa să fie.”
Acesta permite credincioșilor:
– să se unească în rugăciune pentru o altă persoană, aproband astfel ceea ce a fost exprimat.
– să-și exprime acordul cu ceea ce cere Dumnezeu, ca de exemplu:
“Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!” – Şi tot poporul să răspundă: “Amin!” (Deuteronom 27:15 la 26)
De remarcat o alta expresie apropiata: “da și amin”, ceea ce înseamnă că se aproba fara discutie.
© CCC
A fi un suflet bun: a fi bun în fond
Sufletul este principiul viu din noi care ne permite să ne emotionam și sa simtim. In limbajul comun, termenul este folosit pentru a scuza o anumita imperfectiune fizica sau un aspect, uneori, mai putin atragator. Se poate, de asemenea, folosi pentru a exprima faptul ca interiorul unei persoane adauga valoare fizicului sau.
„Și Domnul i-a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfățișarea şi la inălţimea staturii lui, căci nu pe el l-am ales. Dumnezeu nu se uită la ceea ce se uită omul: omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)
Se spune, de asemenea: “Are o inimă bună”, pentru că în acest organ vital se situeaza, în limbajul uzual, sediul emoțiilor.
© CCC
Alfa si omega: totul, începutul și sfârșitul
Alpha este prima literă a alfabetului grec, iar Omega, ultima.
Prin această imagine, Dumnezeu se autodefinește ca originea și destinația tuturor lucrurilor, prin eternitatea sa.
„Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, cel ce este, cel ce era și cel ce vine, cel Atotputernic.” (Apocalipsa 1:8)
© CCC
Aleluia!
Sensul exact al cuvântului Aleluia este “Slavă lui Dumnezeu”, care nu are nimic de-a face cu sensul profan si uneori ironic, folosit în limbajul de zi cu zi (Ura! Victorie! – expresie a bucuriei).
„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească.” (Apocalipsa 19:6)
© CCC
Iubiti-va unii pe altii
„Iubiti-va unii pe altii asa cum v-am iubit eu.” sunt cuvintele pe care Iisus le-a spus ucenicilor săi.
Aceasta expresie a fost deseori utilizata in sens peiorativ, deturnandu-i-se sensul originar.
„Aceasta este porunca mea: iubiți-va unii pe alții așa cum v-am iubit eu.” (Ioan 15:12)
Verbul „a iubi”, în Biblie, provine din grecescul “agape” și nu din cuvantul “eros” (iubire fizica), asa cum unii au insinuat in mod gresit. Agape este cuvântul grecesc pentru iubirea „divină” și „necondiționată”, aceea a principiilor. Cuvântul Agape, adesea comparat cu caritatea creștină, cu iubirea de ceilalți, atitudinea miloasă, plină de generozitate față de cineva.
Porunca lui Iisus este pârghia care ar putea permite schimbarea lumii: într-adevăr, pornind de la principiul că oamenii ii iubesc pe semenii lor, cum ar mai fi posibila sărăcia, cum ar mai avea loc exploatarea omului de către om, cum ar mai putea exista in lume violența, disprețul și indiferența?
Iata raspunsul necesar eradicarii multor lucruri rele din această lume, enuntat într-o singură poruncă.
© CCC
***
Iubirea platonică – a lui Platon – este o dragoste dezinteresată, prin urmare este dragoste pentru iubire, adică, în principal, actul de caritate față de semeni.
Limba greacă posedă patru cuvinte referitoare la iubire: eros, philia, storge și agape.
Eros semnifică, în general, iubirea pasională. În dicționare și enciclopedii îl găsim tradus ca pasiune, amor, dorință puternică, intensă. Este asociat de multe ori cu dorința fizică, cu iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în obiect, devenind astfel un mod defectuos al relației personale, însă poate desemna și o iubire prietenească mai puternică decît philia. Poate fi asociat de asemenea sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei.
Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecțiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniștită, netulburată de pasiunea lui eros și plină de virtuți. Ea înseamnă loialitate față de prieteni, virtute, egalitate și bucuria de a face ceva împreună. Philos este prietenul, de care suntem legați prin dragoste reciprocă, în preajma lui suntem mereu bine-dispuși, pentru că în lipsa acestei bune dispoziții, Philos încetează să fie pentru noi ceea ce este.
Storge înseamnă atașament, afecțiune, în limba greacă modernă. Este un sentiment natural, ca acela dintre părinți și copii. Folosit foarte rar în scrierile antice, cuvîntul va fi folosit în mod exclusiv cu referire la relațiile dintre membrii familiei. Este cel mai natural, mai emoțional și mai larg răspîndit fel de a iubi dintre toate: este natural pentru că este prezent fără vreo constrîngere; este emoțional pentru că este rezultatul căldurii, atașamentului dat de familiaritate; și este cel mai larg răspîndit pentru ca dintre toate, el ține cont cel mai puțin de acele caracteristici care fac pe cineva demn de iubire, și este, așadar, capabil să treacă peste orice element discriminator.
Agape, spre deosebire de pasiunea lui Eros, de tandrețea lui Philia, sau de atașamentul din Storge, este acea dragoste rațională, care ține în primul rînd de caracteristicile celui iubit. Ea nu este nici pasională, nici tandră, și nu provine din înclinații directe către cineva, ci din convingeri.
Agapă
O agapă: o masă comună frățească, ospăț, la primii creștini; astăzi, banchet între prieteni sau colegi de breaslă.
Mesele bisericii timpurii (biserica primitiva, din primele secole ale crestinismului) si-au luat acest nume, nu numai pentru ca mesele erau formate din ceea ce aducea fiecare:
“Aceia deci care au primit Cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete [discipoli, ucenici]. Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni […]. Isi vandusera proprietățile și bunurile și isi imparteau averea tuturor, dupa nevoile fiecaruia. Erau impreuna, în fiecare zi, in templu, frângeau pâinea din casă în casă, si imparteau hrana cu bucurie și cu inima curata.” (Faptele apostolilor 2:41),
dar si pentru ca că starea de spirit în care discipolii împărteau hrana nevoiasilor venea din credința lor.
Această credință impartasea iubirea (“agape”, în limba greacă) in sens spiritual, iubirea divina si neconditionata care venea de la Dumnezeu, forma cea mai inalta a iubirii (Dumnezeu este Iubire), si care diferă în limbajul evanghelic de:
“eros” (dragostea dintre un bărbat și o femeie, iubirea senzuala, pasionala; vezi cuvantul “erotic”),
“phileo” (interesul pentru un lucru sau afectiune pentru un prieten; vezi cuvintele “filantropie”, “filosofie”, “cinefil”…), adica iubirea mentala
sau “storge”, afectiunea naturala a parintilor pentru urmasi.
De remarcat, inca o data, modelul social avangardist al bisericii.
© CCC
Arca lui Noe: loc al salvarii de un pericol iminent si catastrofal; loc în care trăiesc multe animale.
Arca lui Noe, conform Bibliei, a fost o corabie imensa prin care patriarhul Noe s-a salvat pe sine, familia sa, precum și o parte a tuturor speciilor de animale din lume, de marele Potop ce urma sa vina.
Dumnezeu a decis să distrugă lumea din cauza faptelor rele ale omenirii si i-a dat lui Noe instrucțiuni detaliate pentru construirea arcei: aceasta trebuia să fie din lemn de gofer (chiparos), tencuită cu smoală pe dinăuntru si pe dinafară, cu trei punți, compartimentata in interior si sa aiba 300 de coți lungime, 50 de coți lățime și 30 de coți înaltime (1 cot = cca. 60 cm); capatul acoperișului trebuia sa fie mai sus cu un cot si sa aiba și o intrare pe deasupra.
Povestea lui Noe este o imagine a salvarii / mântuirii. Acest om, un nebun în ochii contemporanilor săi, intorsi zi si noapte spre lucruri rele, prin utilizarea corupției și violenței ca mod de viață („Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.” (Geneza 6:11), construieste din porunca lui Dumnezeu o corabie imensa într-un loc unde nu exista nici mare, nici ploaie.
In pofida credinței acestui om în acțiunea inceputa, contemporanii săi isi continuau nelegiuirile, fara sa fie arestați. Cu toate acestea, intr-o zi au aparut apele, râurile s-au umflat și potopul a înecat totul, cu excepția lui Noe care a intrat în corabie impreuna cu familia și animalele sale.
Origine: corabia în care Noe s-a imbarcat impreuna cu sotia, fiii sai si cate o pereche de animale din fiecare specie în timpul Potopului (Geneza, capitolele 6-9).
Noe este adesea menționat în Coran, în special în Sura 11, “Hud”(Slava), versetele 27-51.
Unii comentatori ai Bibliei pretind ca Potopul a avut loc în jurul anului 3300 î.Hr.
Epoca antediluviana: epoca extrem de veche, invechita, perimata, care aparține unei epoci străvechi a omenirii. In limbajul cotidian, termenul este folosit pentru a se referi la orice perioada straveche și tulbure, pierduta in negura timpului.
Antediluvian (sau prediluvian) – care înseamnă “înainte de potop” – este perioada dinainte de glaciația cuaternară, menționată în Biblie, între Crearea Pământului și Potop (inundații catastofale care au înecat totul în afară de cele ce se aflau pe corabia lui Noe).
Termenul a fost introdus în geologia timpurie și a ramas în domeniul științei până in perioada târzie a epocii victoriene.
Origine: in cosmogonia biblică, perioada anterioara Potopului (Geneza, capitolele 1-6, exclusiv relatarea potopului). In Biblia creștină și Tora ebraică, perioada antediluviana (dinainte de potop) începe cu Creația, în conformitate cu Geneza, și se termină cu distrugerea tuturor formelor de viață de pe pământ, cu excepția celor salvate impreuna cu Noe în Arca.
Conform cronologiei lui James Ussher, din secolul al 17-lea, perioada antediluviana a durat 1656 de ani, de la Creatia din 4004 î.Hr. și pana la Potopul din 2348 î.Hr.
***
James Ussher (uneori scris Usher, 1581-1656), Arhiepiscop de Armagh al Bisericii din Irlanda și Primat al Intregii Irlande, între 1625 și 1656. A fost un savant prolific, devenit faimos dupa ce a publicat o cronologie care pretindea ca a stabilit data și ora Creatiei, ca fiind noaptea dinaintea duminicii de pe data de 23 octombrie 4004 î.Hr., în conformitate cu Calendarul iulian proleptic.
Primat: cel mai înalt grad în vechea ierarhie a bisericii ortodoxe și catolice.
Bunul Samaritean
Parabola Bunului Samaritean este aceea de care se folosește Isus din Nazaret, în conformitate cu Evanghelia dupa Luca, pentru a ilustra definiția sa data “aproapelui”. Aceasta parabola pune in scena un călător samaritean, reprezentant al unei populații pe care evreii o desconsiderau, socotind-o una de pacatosi. Cu toate acestea, samariteanul s-a dovedit capabil de compasiune fata de un necunoscut rănit grav, în timp ce, dimpotrivă, un preot și un levit au trecut pe langa el fără sa se opreasca.
Un invatator al Legii (Tora) a dorit sa-l puna pe Isus la încercare cu întrebarea: “Invățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a răspuns la această întrebare cu o altă întrebare: “Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?”
Invatatorul Legii i-a răspuns: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Această frază reia două versete ale Pentateuhului: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5) și “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic XIX, 18).
“Ai răspuns bine, i-a spus Isus; fa astfel și vei trăi viata vesnica”. Invatatorul Legii a continuat apoi incercand sa afle sensul cuvântului “aproape”. Astfel, vrand să se justifice, l-a intrebat pe Isus: “Și cine este aproapele meu?” (Luca X, 25 – 37).
In loc sa-i raspunda direct la intrebare, Isus a inceput sa-i spuna o poveste: “Un om cobora din Ierusalim la Ierihon și a căzut în mijlocul unor tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat de haine, l-au jefuit și l-au bătut zdravan, au plecat, lăsându-l aproape mort. Un preot care a venit pe acest drum, l-a văzut și a plecat mai departe. La fel, un levit ajungand in acel loc, l-a văzut și a plecat mai departe. In schimb, un călător samaritean, a venit langa el, l-a văzut și i s-a facut mila de el. S-a apropiat de el, i-a bandajat rănile, turnând peste ele ulei și vin, apoi l-a asezat pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a avut grijă de el. A doua zi, a scos doi dinari și i-a dat hangiului spunând, “Ai grijă de el, și ce vei cheltui in plus, iti voi da inapoi la întoarcerea mea.”
“Care dintre aceștia trei, dupa parerea ta, s-a dovedit a fi aproapele omului ce căzuse în mâinile tâlharilor? Invatatorul Legii a raspuns: “Cel care a avut milă de el.” Iar Iisus i-a spus: “Du-te, și fa si tu la fel.”
Semnificatia “aproapelui” nu este explicata în Levitic 19:18, dar in traducere din limba ebraica, radacina acestui termen înseamnă “apropiat”, “prieten”, “celalalt”, “interlocutor”.
Parabola Bunului Samaritean, povestita de Isus, ca răspuns la o întrebare în ceea ce privește sensul “aproapelui”, este menționată doar într-una dintre evangheliile canonice ale Noului Testament. Conform Evangheliei după Luca (10:29-37): un călător (care poate sa fi fost sau nu evreu ) a fost bătut, jefuit și lăsat pe jumătate mort de-a lungul drumului. Mai intâi, a trecut pe langa el un preot, apoi, un levit, dar amandoi l-au evitat. In cele din urmă, a trecut pe langa el si un samaritean. Samaritenii și evreii, în general, se dispretuiau reciproc, dar acest samaritean l-a ajutat pe omul rănit. Prezentarea unui samaritean într-o lumină pozitivă trebuie sa fi fost un șoc pentru audienta lui Isus. Acest lucru este tipic pentru discursul său provocator, în care așteptările convenționale sunt inversate.
Pe de alta parte, conform Evangheliilor, barbatul atacat de hoți si grav rănit, “pe jumătate mort”, nu putea fi atins de cei doi evrei. In conformitate cu regulile Torei, exista interdicția privind atingerea unui mort pentru întreaga comunitate, admitand doar unele excepții, in cazul legaturii strânse de rudenie. Incalcarea acestei interdictii ducea la o perioada de șapte zile de impuritate (de la contactul cu acea persoana decedata), iar preotii nu puteau sub nici o forma sa o ignore. In general, interdictia se aplica si mai riguros slujitorilor Templului, preoții și leviții, care trebuiau sa respecte legile puritatii. Astfel, pentru preotul (un kohen) și levitul, care probabil mergeau la Ierusalim pentru a oficia în Templu, simpla atingere de sânge și in special a un mort ii “descalifica”, în exercitarea serviciului lor (conform dr. Wilbert Kreiss).
Unii creștini, precum Sf. Augustin, au interpretat aceasta parabola in mod alegoric, cu Samariteanul reprezentându-l pe Isus Hristos care salvează sufletul păcătos. Totusi, alții au considerat ca aceasta alegorie nu are legătură cu sensul parabolei originale, vazand parabola ca pe o exemplificare a eticii (codul moral) lui Isus, care a fost apreciat chiar și de cei din afara Bisericii.
Expresia “bun samaritean” se refera la cineva care ajută un străin și exista multe spitale și organizații caritabile ce poata acest nume.
Parabola a inspirat pictura, sculptura, poezia, și filmul. Bunul Samaritean este o figura tradițională a picturii religioase, atât in lumea ortodoxă, cat si in cea romano-catolică. Acesta a fost reprezentat în special de Rembrandt 1632-1633, Luca Giordano, George Frederic Watts (1817-1904), Gustave Doré, Gustave Moreau, Van Gogh în 1890, Denis Maurice în 1898, Aimé-Nicolas Morot (1850-1913), sau de sculptorul François Sicard (1862-1934), al carui Bun Samaritean se afla la Paris, în Jardin des Tuileries.
***
Levit: preot la vechii evrei; deriva din numele propriu Lewi, însemnând „acela care uneşte“.
Tribul lui Levi, conform Bibliei, era una dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. In conformitate cu capitolul 34 din Cartea Genezei, Levi, al treilea fiu al lui Iacov (cunoscut, de asemenea, sub numele deIsrael, el însuși fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam) și Lea, era fondatorul Tribului israelit al lui Levi (leviți).
Levi era capul familiei sacerdotale și, din acest motiv, descendentii sai, Tribul leviților, nu au avut nici un teritoriu după stabilirea evreilor în Țara Făgăduinței. Când au intrat în țara Canaanului, membrii tribului leviților au primit sprijinul preoților și au trăit sub protecția altor triburi pe care le-au învățat Tora. Acest trib era destinat sa slujeasca Templul din Ierusalim si era investit cu responsabilitatea de a invata poporul Legea (Torah).
Astfel, anumite funcții religioase și politice erau rezervate leviților, și sursele timpurii ale Torei – Jahwist și Elohist – par a trata termenul Levi ca fiind doar un cuvânt insemnand preot; totusi, oamenii de știință bănuiesc că “levi” a fost inițial un termen general pentru preot și nu avea nici o legătură cu stramosii; mai târziu, a fost asumata existența unui trib numit Levi, în scopul de a explica originea castei preoțești.
Cel mai cunoscut levit este Moise; fratele său Aaron, a devenit primul mare preot al lui Israel.
Leviticul (in greaca veche, Leuitikós, transliterat Levitikos, referitor la leviți) sau Cartea Leviticului, a treia dintre cele cinci cărți ale Pentateuhului, se gaseste în Vechiul Testament la creștini si în Tora la evrei. Acesta își datorează numele termenului “levit”, “preot ebraic”, el însuși descendent al tribului lui Levi.
Denumit si Cartea a treia a lui Moise si atribuita acestuia, Leviticul conține 27 de capitole care relateaza legile rituale date lui Moise despre legile și ritualurile lui Dumnezeu, continuand nararea întâmplărilor prin care a trecut poporul lui Israel în Sinai. In Levitic se pune accent pe sfințenia lui Dumnezeu și codul dupa care poporul său ar putea trăi pentru a deveni sfânt. Scopul său este de a învăța preceptele morale și adevărurile religioase ale legii lui Moise, prin intermediul ritualului. O atenție deosebită este acordată căsătoriei și castității, sfințeniei în viața de fiecare zi și atitudinii poporului luiIsraelfață de poruncile lui Dumnezeu.
Legea sau Învățătura, denumită în ebraică Tora, este o carte scrisă pe un sul și ținută în altarul sinagogilor; constă din cele cinci cărți atribuite lui Moise, denumite în greaca Pentateuh (cele cinci cărți ale Torei), cuprinzând perioada de la facerea lumii si pana la moartea lui Moise.
Samaritenii (autoetnonim: Shamerim, care înseamnă “observatori” sau “cei care păstrează, mentin”; in ebraica moderna: Shomronim – “din Shomron”, Samaria, sau ” israelito-samariteni”) sunt un popor nu prea numeros, ce se definesc ca descendenți ai vechilor israeliti și trăiesc în Israel și Cisiordania. Uneori, religia lor se numeste Samaritanism
Samaritenii oferă paradoxul de a fi atât una dintre cele mai mici populații din lume (erau 712 în 2007) si una dintre cele mai vechi care detin o istorie scrisă, deoarece existența lor este atestată în mileniul I î.Hr., in Samaria. Ei au dominat această regiune până în secolul al VI-lea, în partea de nord a Israelului de azi.
Religia lor se bazează pe Pentateuh, ca si iudaismul. Cu toate acestea, spre deosebire de iudei, ei resping centralitatea religioasă a Ierusalimului. Deși au apărut înainte de dezvoltarea iudaismului rabinic și această diferență nu este cauza divergențelor lor, samaritenii nu au rabini si nu acceptă Talmudul iudaismului ortodox. Samaritenii refuza, de asemenea, cărțile Bibliei ebraice, ulterioare Pentateuhului (Cărțile profeților și hagiografiile).
Acestia nu se consideră evrei, ci urmașii vechilor israeliti ai regatului antic din Samaria. In schimb, evreii ortodocși ii consideră descendenți ai populațiilor străine (coloniștii asirieni din antichitate) care au adoptat o versiune ilegitima a religiei evreiești și, ca atare, refuză să ii considere evrei sau chiar descendenți ai vechilor israeliti. Cu toate acestea, samaritenii sunt recunoscuti ca evrei de către statul Israel.
Originile samaritenilor: israeliții din jurul anului 1000 î.Hr. se pare că au trăit in tinuturile înalte situate la vest de raul Iordan, și un pic mai departe, pe teritoriul actual al Iordaniei. Conform Bibliei, erau împărțiți în 12 triburi, mai mult sau mai puțin rivale, apoi unificate în jurul anului 1000 î.Hr. de către regele Saul, apoi de regele David și fiul său, Solomon.
După moartea lui Solomon, cca. 930 î.Hr., cele 10 triburi din nord s-au despartit si au format regatul lui Israel, de asemenea, numit “regatul din Samaria,” dupa numele orașului care a devenit capitala sa în secolul al IX-lea î.Hr. Acest regat, a devenit apoi vecin și, uneori, adversar al regatului din sud, regatul lui Iuda (Iudeea), din jurul Ierusalimului.
Autoetnonim: etnonim (nume de popor) pe care un grup uman si-o da lui insusi, denumire prin care se autodesemneaza. De exemplu, deutsch este autoetnonimul germanilor, iar ellinikos este autoetnonimul grecilor.
© CCC
“Nu mă atinge” (Noli me tangere) sunt cuvintele rostite de Isus catre Maria Magdalena (Maria din Magdala), cand aceasta l-a recunoscut dupa invierea sa din duminica Paștelui. Această formula latină apare în scrierea Sf. Ieronim, Vulgata. Expresia originală, care apare in Evanghelia dupa Ioan (capitolul 20, versetele 11-18), scrisa în limba greacă, era “Μή μου ἅπτου” (mê mou haptou).
Isus i-a spus Mariei Magdalena: “Nu mă atinge, pentru că nu am urcat încă la Tatăl. Dar mergi sa-i gasesti pe frații mei și spune-le ca eu urc la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”
Vulgata (in latină, înseamnă “dezvăluit”, “divulgat”) este versiunea latină a Bibliei, tradusă de către Sf. Ieronim, între sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, direct din textul ebraic. Aceasta este în mare parte opera Sf. Ieronim, care a fost insarcinat de către Papa Damasus I, în 382, sa revizuiasca traducerile latine vechi.
In jurul secolului al XIII-lea, această revizuire a ajuns să fie numită “versio vulgata”, adică, “versiunea (traducerea) utilizata în mod obișnuit”, apoi a devenit versiunea definitivă și oficială, in limba latină, a Bibliei în Biserica Romano-Catolică. Adoptarea ei la Conciliul din Trento, a condus la eclipsarea traducerilor latine anterioare, care sunt denumite generic Vetus Latina.
Vulgata se opune “vechii Biblii latine” (Vetus Latina), aceasta din urma fiind tradusa din limba greacă in limba latina. Fiind tradusa direct din surse evreiești, din limba lui Isus, Vulgata prezinta în ochii creștinilor un plus de autenticitate. Cu toate acestea, diferențele dintre Vetus Latina si Vulgata sunt doar de ordin stilistic.
Scena biblică a Mariei Magdalena recunoscandu-l pe Iisus Hristos, după învierea sa, a devenit subiectul unei indelungate si continue tradiții iconografice, larg raspandita în arta creștină, incepand din antichitatea târzie si pana in prezent. Astfel, Pablo Picasso, de exemplu, a folosit pictura “Noli mi tangere” a lui Antonio da Correggio, pastrata în Muzeul Prado, drept sursă iconografica pentru faimoasa sa lucrare La Vie (Viata, 1903, aflata in Muzeul de Arta Cleveland) din asa-numita sa Perioada Albastra.
Formula biblica apare si în senzualul poem “Whoso list to hunt” (Oricine doreste sa vaneze; whoso list = whoever wishes) al poetului britanic din secolul al XVI-lea, Sir Thomas Wyatt, referindu-se la iubirea sa sincera pentru evaziva si enigmatica Anne Boleyn, viitoarea sotie a regelui Henric al VIII-lea. Din acest motiv, Wyatt a fost inlaturat de la curtea regelui sub pretextul trimiterii intr-o misiune diplomatica.
Potrivit lui Solinus, la 300 de ani după moartea lui Caesar, au fost gasiti cerbi albi care aveau, pe zgarda de la gat, inscriptionate cuvintele: “Noli me tangere, quia Caesaris sum” (Nu ma atinge, sunt al lui Cezar)
In 1456, Gutenberg a rezervat manuscrisului Vulgata onoarea de a fi prima carte tipărită.
© CCC