A te socoti atotstiutor este propriul pas spre prostie.
Credere te sapientem primus ad stultitiam gradus.
A face servicii altora si a-ti face tie rau, inseamna prostie si nu caritate.
Aliis prodesse et sibi nocere stultitia est, non caritas.
Sa fii invidios pe soarta altuia – ce prostie! Parca n-am avea de suferit toti, deopotriva, soarta omeneasca si parca n-ar fi o eroare si o amagire sa invidiezi destinul altuia. Invidia e un sentiment penibil si pacatos. Trebuie sa fim faurarii constienti ai propriului nostru destin si sa nu ne secatuim uitandu-ne chioras la ce fac altii.
Nu este ceva mai prostesc decat parerea ca ar putea fi undeva mai bine, fara ca sa fie si un rau. Fiindca binele este contrariul raului, el formeaza contraste si nu pot sa existe decat sprijinindu-se unul pe altul. Caci un contrar nu poate exista fara contrariul sau. Cum ar putea fi dat un simt al dreptatii, daca nu ar fi nedreptatea, si ce este dreptatea altceva decat negarea nedreptatii. Cum s-ar intelege ce este curajul, daca lasitatea nu ar sta alaturi de el? Cum s-ar recunoaste masura in afara de lipsa de masura? Si unde ar ramane intelepciunea daca nu i-ar fi opusa lipsa de intelepciune? De ce cer oamenii, in prostia lor, ca sa existe adevar, dar langa el, nici o minciuna? Caci in acelasi fel se produce binele si raul, norocul si nenorocirea, durerea si placerea.