Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conştiinţă relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conştient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a ştiut ce este invidia şi duşmănia literară. Deşi, în unele pamflete ale lui, foarte puţin reuşite, arătau că totuşi a fost şi un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne priveşte pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi.
Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate.
Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.
Capitalismul pentru care ne zbatem cu toţii să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viaţa spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenţei, pe valorile care asigură existenţa ca existenţă, şi nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat şi la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere şi spaţiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viaţa spiritului sau mai ales viaţa spiritului este îngrădită, şi unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, şi care se bazează pe afirmaţia că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim şi cel care dă dimensiunea interioară a vieţii noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.
Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.
În acei ani […], Ion D. Sîrbu a fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic. Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, “omul lui Beniuc”, dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc. proferate de Gary la adresa “adversarilor” noştri puneau Cercul într-o lumină “reacţionară” care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, “filozoful” politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor.
Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): “Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte…”, le-ar fi citat astfel: “Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte”. A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi mai mult furia preşedintelui scriitorilor [Mihai Beniuc] împotriva lui Blaga şi a Cercului Literar.
[Ion D. Sîrbu, Ion Desideriu Sîrbu, căruia i se spunea Gary (Gary Sîrbu), dramaturg, filozof, publicist și romancier român. Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor. Va deveni asistent la catedra profesorului Liviu Rusu.]
Întrebarea este dacă marea cultură este tot atât de neputincioasă ca şi democraţia autentică să-şi producă anticorpii trebuincioşi pentru a lupta împotriva sub-culturii care o infectează zi de zi.
Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare “îşi dau în petic”. Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă, determinată de interese meschine, într-o dispută “de idei”. Ceea ce s-a petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de “arte poetice”. Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi “aluniţele” de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care “înghit” cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.
Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni, pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează. Când voi deprinde ce anume este invidia – lucru pe care nu-l văd posibil! – nu voi mai fi eu însumi. Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.
Cât despre faptul de a traduce poeţi cu care nu eşti structural înrudit, aş vrea să spun doar atât: a traduce poezie înseamnă – simplu şi vulgar vorbind – a scrie versuri à la maniere de… Acest fapt presupune un anumit tip de înzestrare: capacitatea de a imita verbal pe altul. Un bun traducător dispune de un fel de vocaţie parodică sau cameleonică: putinţa de a lua, firesc, culoarea (de a împrumuta modul de expresie poetică) originalului pe care “se aşează”. A transforma în bun al limbii tale un original aparţinând altei limbi, altei culturi – iată în ce constă talentul de a traduce versuri. Încât eu cutez să fac chiar o afirmaţie paradoxală: un bun traducător de poezie nu trebuie să ştie foarte bine limba din care traduce, ci să posede perfect limba în care traduce. A nu trăda originalul îţi cere condiţia de te trăda pe tine însuţi. Arghezi şi Blaga sunt traducători slabi, deoarece puternica personalitate a fiecăruia îi obligă să fie ei înşişi chiar şi atunci când ar trebui să fie… celălalt.
Departe de a “timora” talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi “sperie”, deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i “ciumurleşte” (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?…) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în a nu avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat. Nici Goethe nu avea – conform propriei mărturisiri – organ pentru filozofie. De aceea nici nu l-a interesat filozofia. Dar pentru cultură avea organ, şi în asta stă o parte din secretul creaţiei sale.