Citate despre Scriitori

Curios! Acest om de constituție delicată, timid și discret, îmbătrânit înainte de vreme și care a murit la 52 de ani, doborât de accidentul fatal al unicului său fiu Alexandru, era înzestrat cu o remarcabilă energie retorică de poeta vates, în linia lui Andrei Mureșanu, ridicată la cea mai înaltă expresie de Octavian Goga. Poeziile Un cântec barbar, Decebal către popor, Exossibus ultor, In opressores, Noi vrem pământ, datând toate din 1893, și Pentru libertate din 1903 dau glas revoltei împotriva asupririi naționale și sociale, păstrându-și valoarea artistică și după încetarea revendicărilor, ca documente ale demnității unui popor ce nu suportă subjugarea, începând cu aborigenii daci, ridicați împotriva romanilor (Un cântec barbar). (Despre Coșbuc) Poeta vates sau doar vates: poet inspirat, poet vizionar, care impresionează prin tonalitatea elevată a versurilor pătrunse de sacralitate, prin intensitatea sentimentelor umanitare și prin înalta tonalitate retorică a versurilor; la romani: profet.

Capitalismul pentru care ne zbatem cu toţii să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viaţa spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenţei, pe valorile care asigură existenţa ca existenţă, şi nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat şi la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere şi spaţiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viaţa spiritului sau mai ales viaţa spiritului este îngrădită, şi unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, şi care se bazează pe afirmaţia că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim şi cel care dă dimensiunea interioară a vieţii noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.

Există trei modalităţi infailibile de a face plăcere unui scriitor. Iată-le aranjate în ordine crescătoare: - să-i spui că ai citit una dintre cărţile sale; - să-i spui că i-ai citit toate cărţile; - să-l rogi să-ţi dea să citeşti manuscrisul viitoarei sale cărţi.

Om al Renaşterii este mai ales Petrarca prin contactul activ cu Antichitatea… Contactul atât de fecund al lui Petrarca cu Antichitatea a contribuit să fixeze toate aceste atitudini ale poetului, a căror grupare alcătuieşte formula însăşi a umanismului: patriotismul, iubirea libertăţii, idealism moral de origine platonică, slujit prin mijloacele retoricii ciceroniene.

Bernard Shaw este o persoană minunată. El nu are duşmani şi nu e iubit de niciunul dintre prietenii săi.

Jean d'Ormesson este legat de amintirile vechi și pioase ale jurnalistului care am fost și ale cititorului de cărți franțuzești care sunt. © CCC

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.

Voioșia lui Coșbuc are însă și un revers trist, în viață fericirea alternând cu suferința. Pe nesimțite, idila se preface în trenos sau chiar bocet, într-o jelanie sfâșietoare, intonată ca o melodie litanică de înțeles misterior, obscur ca în Cântectul fusului, conținând o simbolistică stranie a crizei erotice juvenile. (Despre Coșbuc)

Un tinerel al literaturii și poeziei, pe nume La Fontaine, este încă un mare visător. Tatăl său, care este director peste apele și pădurile de la Château-Thierry din Champagne, fiind la Paris pentru un proces, i-a spus: „Uite, du-te repede și fă lucrul acesta, e urgent.” La Fontaine pleacă și de îndată ce iese din casă, uită ce i-a spus tatăl său. Se întâlnește cu câțiva dintre camarazii săi după care, după ce aceștia l-au întrebat dacă avea treabă, iar La Fontaine le-a spus „Nu”, s-au dus cu toții la un spectacol de comedie. (Povești) © CCC

Nu exista scriitor atat de ridicol incat sa nu-l fi socotit cineva excelent.

Romantismului adesea tenebros al baladelor îi corespunde în idile un clasicism arcadic, învecinat cu barocul secolului al XVIII-lea, cu stilul comediilor lui Marivaux, cum a observat cu finețe George Călinescu. Talentul poetului stă desigur și în percepția sufletului pur, naiv, dar și în notația capriciilor, toanelor feminine sau a imputărilor provocate de micile răutăți ale îndrăgostiților însoțite pe loc de remușcări și regrete, prezentate de obicei în scurte scene dialogate, ca în Spinul. Capodopera acestor jocuri ale iubirii și întâmplări este poemul Dragoste învrăjbită. Lipsa oricărui convenționalism și simplitatea compoziției fac farmecul mai tuturor idilelor lui Coșbuc. (Despre Coșbuc)

Un scriitor este cineva care, pentru a scrie, depune mai multe eforturi decat ceilalti.

Scriitorii scriu mereu despre infidelitate. E atât de dramatică. Cruzimea ei, misterul, complicațiile, constatarea că ai crezut că ești o singură persoană, dar ești și această altă persoană. Viața nevinovată și viața vinovată. Doamne, e plină de lucruri pentru un scriitor. Mă îndoiesc că se va demoda vreodată.

Odobescu nu e retoric ca Bălcescu, scrisul său e însă al unui bun causeur grav când narează, minuțios și exact când descrie, mișcat când își amintește, vesel când spune o anecdotă, totdeauna comunicativ, fie că dezbate o problemă, fie că analizează o chestiune, amabil și discret, cucerind prin echilibru, măsură și gust. (Despre Alexandru Odobescu)

Trebuie să te aștepți la lovituri când ai atins popularitatea ca scriitor. © CCC

Cei mai buni scriitori nu folosesc şiretlicuri; în orice caz, şiretlicurile lor sunt bine ascunse. (1962)

Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului. (Însemnările mele)

Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.

Tocmai intenționam să nu mai dau interviuri. Ai văzut că sunt destul de multe. M-am lăsat descusut... și n-am spus nimic. Nu e bine să se știe chiar tot ce ai pe inimă; ca literatură – căci atunci nu mai prezinți în fața ta nici un mister. Începi să citești prin reviste cam cine ești și cu ce te ocupi. Asta e plictisitor: să afli mereu că ești scriitor, după cum însuți ai mărturisit-o nu știu cui.

Prin Shakespeare, toate naţiunile care s-au deschis influenţei operei lui, întreaga omenire a devenit mai lucidă, mai clară şi mai adâncă în înţelegerea omului. Cunoaşterea mecanismului pasiunilor, a tuturor motivelor active în sufletul omenesc şi a diferenţierilor individuale ale acestuia au făcut progrese enorme prin drama shakespeariană.