Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.
Dacă vrei, cât de cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui.
Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: “ține, ia, acesta e sufletul meu”.
De ce să-l pui pe-un om într-o situaţie neplăcută, de pe urma căreia nu numai că nu tragi nici un folos, dar rişti şi ca omul cu pricina să se simtă stânjenit în prezenţa ta şi să te evite cât poate?
La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni.
Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.
Eu zic ca vorbele nu sunt suficiente. Totul este prin comportament sa dovedesti cuiva ca-l iubesti. E foarte usor sa spui cuvinte. De multe ori, se spun cu sinceritate si corespund unui adevar, dar consider ca nu este neaparat nevoie sa-i spui cuiva ca sa simta celalalt ca-l iubesti. Cred ca sunt lucruri mult mai graitoare prin comportamentul omului decat prin expresii verbale.
Pe Sînziana cred că n-am încetat nici o clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea?
Este foarte ciudat, dar ceea ce contează mai mult într-o relație între oameni sunt cuvintele. Cuvintele sunt mai mult decât senzațiile, mai mult decât primele impresii. Într-o relație rămân cuvintele! Sau, cel puțin, la asta sunt eu sensibilă. Fiecare este sensibil la altceva…
Adevaratul intelectual este un om senin, nepartinitor, tolerant, un om dispus sa discute, sa polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se tine strâns de principiile logicii si ale adevarului si care nu tine sa aiba dreptate în afara lor.
Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm pînă la nimicire - cazul obişnuit - sau să-l păstrăm, amplificîndu-l unidimensional.
Adultul nu crede în Moș Crăciun. El votează.
© CCC
Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi?
(Arta conversației)