Orice ai da unei femei, ea îl va îmbunătăţi. Dacă îi dai o casă, ea îţi va da un cămin. Dacă-i dai alimente, ea îţi va da hrană. Dacă-i dai un zâmbet, ea îţi va da inima ei. Ea înmulţeşte şi sporeşte tot ce i se oferă.
Optsprezece ani e cea mai bună vârstă a omului pentru a suferi: are puterea necesară, dar nu ştie a se apăra.
Zilele mele de ieri păşesc alături de mine. Unele îmi sar, ca un câine greu, pe spate.
Suntem o droaie! Şi totuşi, nu reuşim să ţinem un foc aprins ca să scoată fum. Nu pricepeţi că mai bine murim decât să lăsăm focul să se stingă? Cum o să fim salvaţi dacă nu ţinem focul aprins?
(Împăratul muştelor)
Să ne imaginăm un om pe bicicletă: indiferent cine este, putem şti trei lucruri despre el. Ştim că dacă s-a urcat pe bicicletă trebuie să pedaleze. Ştim că la un moment dat se va opri şi va coborî. Şi, cel mai important, ştim că dacă într-un moment al călătoriei sale se va opri şi nu va mai pedala şi nu se va da jos, va cădea. Aceasta este metafora pentru călătoria prin viaţă a oricărui om, în orice societate.