Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
Ne comportăm ridicol, caragialeşte, ne săturăm adesea să ne mişcăm, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, infectat de trivialitate.
Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.
Noi, românii, am avut destinul de-a ne fi născut undeva între Mitică şi Hyperion, trăind în Caragiale şi visând în Eminescu.
Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.
În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei… E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.