Ad honores.
Pentru onoare, gratuit.
A lucra ad honores înseamnă a lucra fără profit pecuniar sau material. Astfel, funcțiile de primar erau cândva funcții ad honores, adică gratuite. De multe ori în acest sens se spune familiar: A lucra pentru regele Prusiei.
© CCC
A lucra pentru regele Prusiei.
A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores.
Origine și definiție:
Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă.
Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii.
Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii.
A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele… Prusiei”.
Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el.
© CCC
Cu cât o femeie se uită mai mult în oglinda ei, cu atât se uită mai puțin la casa ei.
Proverb englezesc
© CCC
Tăcerea este cea mai frumoasă bijuterie a unei femei, dar ea rareori o poartă.
Proverb englezesc
© CCC
Sînt mai bogat decît confraţii mei scriitori, care-s numai literaţi, – ceea ce e o bogăţie imensă – dar n-au, ca mine, acelaşi acces la grădinile paradiziace ale artei, acces care-ţi creşte fiinţa cu fiecare nouă experienţă artistică, cu fiecare nouă descoperire ce faci, în domeniul ştiinţei inefabile de a spune ceea ce nu se poate cuprinde în nicio formulă, ceea ce necesită, cu fiecare nou efort de a spune, crearea limbajului adecvat. Sînt un om sortit de destin să-mi aflu fericirea prin facultatea de a-mi revărsa în suflet toţi artiştii lumii. Şi tuturor artiştilor acestei ţări le pot mulţumi că sînt aşa cum sînt, dacă a fi aşa cum eşti te poate mulţumi!
(Interviu realizat de Mariana Filimon, în revista „Ateneu”, martie 1978).