Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.
Thomas Hobbes, Leviatanul (1651)
Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu.
Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții.
Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit.
Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare.
Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă.
© CCC
Dorința este însăși esența omului.
Baruch Spinoza (1632-1677), Etica
Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre?
Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume.
Scriind că dorința constituie esența – cu alte cuvinte, însăși identitatea – omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor.
În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți…
Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența.
Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista.
Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria.
Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral.
Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în obținerea ei:
„Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.”
© CCC
Conștiință! Conștiință! Instinct divin, nemuritor și voce cerească.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Emile sau Despre educație
“Conştiinţă! Conştiinţă! Instinct divin, nemuritor şi voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl faci pe om asemenea lui Dumnezeu, tu reprezinţi excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.”
Istoricul sau etnologul, observând diversitatea obiceiurilor, concluzionează că moralitatea este relativă la cultură, dependentă de educație și variabilă în funcție de vremuri. Dar perspectiva filosofului tinde să depășească această eterogenitate. Nu există oare, în centrul fiecărei evaluări morale, o conștiință universală a binelui și răului?
Răspunsul la această întrebare necesită, potrivit lui Rousseau, să ne consultăm în primul rând inimile, pentru a garanta onestitatea judecății noastre.
Adâncul sufletului nostru adăpostește într-adevăr un principiu înnăscut al dreptății și virtuții, în care trebuie să avem încredere. Aceasta este conștiința, o facultate pe care natura a pus-o în fiecare dintre noi și care, prin adevărul său instinctiv, depășește toate recomandările societății sau ale rațiunii. De exemplu, vocea ei este cea care se face auzită atunci când suntem acceptabili în ochii celorlalți, dar, în ochii sufletului nostru, nevrednici. Desigur, cu condiția să permitem acestei facultăți divine să se exprime în noi și să ascultăm judecata sa infailibilă.
Iubirea binelui și aversiunea față de rău sunt astfel experimentate înainte de a fi învățate. Dar această voce cerească care ne îndeamnă să ne ridicăm deasupra noastră este adesea înăbușită de interesele noastre egoiste… sau chiar ascunsă de educația noastră.
De aceea, în instrucțiunile sale pentru Émile (în tratatul Émile sau Despre educație), Rousseau recomandă în mod neașteptat ca tânărul său elev să fie lăsat de capul său, sperând că natura sa îi va fi un ghid mai bun decât artificiile civilizației.
În ceea ce privește supremația conștiinței morale, optimismul lui Rousseau poate fi temperat de remarca ironică a contemporanului său Diderot:
„Vocea conștiinței și a onoarei este într-adevăr slabă atunci când măruntaiele țipă.”
© CCC
Eul nu este stăpân în propria casă.
Sigmund Freud (1856-1939), Straniul și alte eseuri
Freud nu a descoperit inconștientul. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se stabilise deja că anumite evenimente mentale au loc în afara domeniului conștiinței noastre. Dar, înființând psihanaliza, Freud a făcut din inconștient forța motrice a vieții psihice.
Observațiile sale clinice l-au condus la presupunerea unei fierberi interioare de impulsuri, imagini și temeri, din care introspecția surprinde doar fragmente împrăștiate. Originea acestei vieți psihice rămâne obscură, deoarece conștiința este doar o zonă la suprafața minții, ca vârful unui aisberg (partea scufundată fiind inconștientul). Freud a comparat psihicul cu un aisberg și asemenea unui aisberg, nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient.
Astfel, adevărata semnificație a emoțiilor și comportamentelor este rareori cea pe care le-o atribuim spontan. Știu măcar de ce am visat-o, de ce detest mulțimile, de ce apreciez aranjamentele simetrice, de ce pierd mereu un anumit obiect…?
Inventarea psihanalizei a fost o răsturnare filosofică, nu doar pentru că a demonstrat importanța dorințelor sexuale în construirea identității, ci mai presus de toate pentru că a provocat o ofensă imensă omenirii. Urmându-l pe Copernic, care a arătat oamenilor că Pământul, departe de a fi în centrul lumii, e un mic satelit în adâncurile universului, după Darwin, care i-a învățat că nu erau nicidecum apogeul Creației, ci doar o simplă specie animală în vastul proces al Evoluției, Freud s-a străduit să le dezvăluie că nici măcar nu erau stăpâni ai propriilor minți. O umilință salutară?
Această reducere a ființelor umane la impulsurile lor nu a fost pe placul tuturor. De exemplu, acestea sunt cuvintele filosofului francez Alain, un contemporan al lui Freud:
„Freudianismul, atât de faimos, este o artă de a inventa un animal redutabil în fiecare om.”
***
Straniul este un concept descris de psihologul Sigmund Freud ca fiind sentimentul straniu sau tulburător care apare atunci când un obiect familiar este prezentat într-un mod straniu sau neobișnuit. Artiștii suprarealiști, care au căutat să dezvăluie subconștientul și să-l reconcilieze cu realitatea, au folosit adesea acest concept combinând obiecte familiare în moduri neașteptate și bizare. Această abordare a creat un sentiment de neliniște, provocând percepția privitorului asupra realității.
Majoritatea oamenilor sunt niște “Eu”-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un “Eu” este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.
Acest citat, atribuit filosofului danez Søren Kierkegaard, fiind notat în jurnalele sale în anul 1854, evidențiază pierderea individualității și autenticității la majoritatea ființelor umane. Concepuți de natură să fie subiecți singulari („eu”), oamenii devin „el” sau „ea” interschimbabili, reduși la simpli subiecți pasivi.
Mesajul reflectă critica profundă a filosofului la adresa conformismului social care uniformizează individualitatea, originalitatea, anihilând personalitățile distincte și cufundându-le în marea masă colectivă.
„Eul” autentic: Kierkegaard credea că fiecare om se naște cu potențialul de a fi un „Eu” unic, o individualitate asumată în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe.
[„Eu-rile” prescurtate denotă pierderea unei identități distincte, reducerea individului la o versiune slăbită a sa.]
Depersonalizarea: sub presiunea societății, a mulțimii și a opiniilor gata fabricate, individul își pierde unicitatea. El încetează să mai fie un subiect activ (un „Eu”) și devine un simplu obiect pasiv, o entitate generică ce poate fi descrisă la persoana a treia („el” sau „se spune că…”).
[Eul este tocit, adică individualitatea se pierde din cauza conformismului social sau a lipsei de implicare existențială.]
[Persoana a treia, simbolizează anonimatul, pasivitatea și perceperea de sine ca un obiect, mai degrabă decât ca un subiect conștient și activ.]
În esență, autorul deplânge transformarea omului dintr-o ființă originală într-o simplă copie a masei sociale. Gândirea lui Kierkegaard subliniază nevoia de a te afirma ca un individ autentic în fața conformismului mulțimii.
© CCC
Vorbește, dacă sunt cuvintele tale mai convingătoare decât tăcerea, dacă nu, taci.
(Fragmente)
Omul puternic, capabil să îmbine îndrăzneala cu elocința, devine un cetățean primejdios când este lipsit de bun-simț.
(Bacantele, 405)