“Avant la lettre”
“Avant la lettre” sau „Înainte de literă” este o expresie folosită la figurat care înseamnă „înainte de starea finală, înainte de starea definitivă a ceva, înainte de dezvoltarea sa completă.
Se referă la o probă (test) a unei gravuri realizată înainte de tipărirea textului, care este plasat sub imagine.
În vremurile dinaintea publicării pe calculator, tipografii francezi foloseau termenii „avant la lettre” („înainte de literă”) și „après la lettre” („după literă”) pentru a descrie relația dintre o gravură și legenda sa. Cuvântul literă se referă la text.
„Après la lettre” se referă la apariția imprimării textului explicativ sub imaginea tipărită.
Semnificația sa a evoluat recent. Astăzi, expresia este folosită cu sensul de „înainte ca ceea ce se discută să existe” sau „înainte să existe un nume pentru ea”. În acest sens, „avant la lettre” (înainte de literă) înseamnă, așadar, „înainte de timp, avangardist, înaintea timpului său”.
Expresia “avant la lettre”„înainte de vremea sa” înseamnă a fi înaintea timpului său, o figură istorică ce este considerată pionier sau deschizător de drumuri într-un anumit domeniu, referindu-se la o persoană sau un concept descris ca atare chiar înainte de existența termenului oficial, înainte de inventarea termenului folosit.
Expresia „înainte de vremea sa” descrie o persoană, o idee sau o operă care prezintă caracteristicile unui concept, mișcare sau termen care nu exista încă la vremea sa. Se referă la un comportament sau o creație care este înaintea timpului său, într-un mod complet avangardist.
Care este originea acestei expresii?
Originea provine din domeniul tipografiei, unde este folosită la propriu, în sens literal.
Ca origine, expresia provine din arta stampelor imprimate și a gravurii. O „probă, încercare sau test înainte de literă (text)” se referea la o tipărire incompletă, imprimată înainte ca artistul să își adauge semnătura sau textul descriptiv (legenda) pe marginea inferioară. Aceste versiuni incomplete erau de obicei tipărite în număr limitat și au devenit foarte apreciate de colecționari.
Cuvântul „lettre” („literă”), care aparține vocabularului gravurii, se referă aici la legenda care indică subiectul unei stampe sau gravuri și, eventual, data acesteia, numele tipografului etc. Fără literă, adică fără text, stampa nu este considerată completă.
Semnificatie
Avant la lettre (fără text explicativ sub o imagine) și Après la lettre (cu text explicativ sub imagine, în stare finală, completă).
La figurat, a evoluat pentru a se aplica comportamentelor sau ideilor considerate avangardiste.
Exemple de utilizare
În limbajul cotidian, această expresie este folosită pentru a descrie ceva inovator.
Despre o personalitate: „Este feministă înainte de vremea ei” înseamnă că această persoană a pledat pentru egalitatea de gen cu mult înainte ca termenul „feminism” să fie inventat, o persoană care a apărat valorile feministe chiar înainte de apariția conceptului de feminism.
În artă sau literatură: „Acest roman science fiction înainte de vremea sa” descrie o operă care conține teme futuriste, scrisă înainte de apariția oficială a acestui gen literar.
Jules Verne a scris science fiction “avant la lettre”.
În arta culinară: „Fish and chips was ‘fast food’ avant la lettre” (Peștele cu cartofi prăjiți era „fast-food” avant la lettre.)
© CCC
„Toate drumurile duc la Roma”
Pentru cine plănuiește o excursie la Roma pentru următoarea vacanță, această destinație are cel puțin un avantaj: toate drumurile duc într-acolo! Cel puțin așa se spune, având în vedere cât de adânc înrădăcinată este expresia „toate drumurile duc la Roma” în limbajul cotidian.
Ca și în cazul majorității proverbelor pe care le folosim fără să ne gândim de unde provin, originea acestei expresii este în general necunoscută. Totuși, nu este o coincidență faptul că Roma, capitala Italiei, se consideră drept punctul de convergență al tuturor rutelor.
„Toate drumurile duc la Roma” înseamnă că, în general, există multe modalități de a ajunge la aceeași destinație (la propriu) și, în sens mai larg, la același obiectiv (la figurat).
Este o expresie folosită adesea în cazul confruntării cu o persoană încăpățânată care persistă pe un drum fără rost (cel care i se pare cel mai evident), chiar dacă există multe alte căi, uneori sinuoase, de a-și atinge scopul. Pe scurt, dacă ai sentimentul că un obiectiv este de neatins, amintește-ți că toate drumurile duc la Roma!
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” este o metaforă folosită pentru a semnifica faptul că există mai multe căi de a atinge un obictiv… Dar care este originea acestui dicton?
Originea expresiei „Toate drumurile duc la Roma”
Originile sale datează din epoca romană. La acea vreme, Imperiul Roman construise o vastă rețea de drumuri și toate convergeau spre capitala Italiei, Roma. Aceste drumuri permiteau conectarea diferitelor regiuni ale imperiului pentru a facilita comerțul, transportul trupelor și administrarea teritoriilor.
Datorită eficienței și centralizării acestei rețele, a devenit o expresie obișnuită să se spună că toate drumurile duc în cele din urmă la Roma. De-a lungul timpului, această expresie în sensul ei literal (în sensul ei propriu) a căpătat un sens figurat pentru a evoca ideea că, indiferent de calea pe care o alegi, există întotdeauna o modalitate de a-ți atinge scopul.
Inițial, expresia „toate drumurile duc la Roma” avea un sens literal: în Antichitate, pe vremea Imperiului Roman, toate drumurile duceau cu adevărat la capitală! Drumurile formau o rețea în formă de stea în jurul Romei.
Drumuri romane în Imperiul Roman în jurul anului 117 e.n.
Cele douăzeci și nouă de „drumuri romane” conectau toate provinciile și teritoriile aflate sub control imperial. La Roma, Miliarul de Aur (miliar sau bornă de kilometraj), construit de Augustus, indica numele principalelor orașe cucerite, precum și distanța care le separa de acest monument, considerat punctul zero al Imperiului.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis era un mic monument simbolic, situat în Forumul Roman, care marca punctul zero al Imperiului Roman. Acesta era o piatră miliară aurită, ridicată de Augustus, în Forumul roman, ca „punct zero” al marilor drumuri romane. Marca originea tuturor drumurilor care brăzdau Imperiul și indica distanțele între Roma și principalele orașe de provincie.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis
Această vastă rețea rutieră nu era atât de diferită de autostrăzile noastre moderne. Suficient de lată pentru ca două care de luptă să se poată intersecta, drumurile sale includeau hanuri la intervale regulate, unde călătorii se puteau odihni sau puteau mânca.
Deși explicația datează din antichitate, expresia consacrată „toate drumurile duc la Roma” este atribuită teologului și poetului Alain de Lille, care a scris în secolul al XII-lea: „mille viae ducunt homines per saecula Romam qui Dominum toto quaerere corde volunt”, ceea ce se traduce prin „o mie de drumuri i-au condus timp de secole la Roma pe cei care doresc să-L caute pe Domnul din toată inima”.
Roma era atunci înțeleasă într-un sens religios (referindu-se la „capitala” Bisericii Catolice), cu ideea că toate drumurile duc la Dumnezeu, atât la propriu, cât și la figurat. Lipsită de subtextul său sacru, expresia a devenit populară în limbajul cotidian, transmițând noțiunea mai generală că mai multe mijloace pot duce la același scop.
Dincolo de originea sa istorică, expresia „Toate drumurile duc la Roma” a devenit o metaforă universală. Aceasta înseamnă că există multe modalități de a atinge același scop, fie în viața personală, profesională sau în rezolvarea problemelor. Acest dicton întruchipează o viziune optimistă și pragmatică asupra vieții, prin care, chiar dacă drumurile parcurse pot fi diferite, este întotdeauna posibil să se obțină rezultatul dorit. Astfel, acest dicton amintește faptul că ceea ce contează nu este atât călătoria în sine, cât destinația atinsă și lecțiile învățate pe parcurs.
Deși evocă orașul-capitală al Italiei, dictonul a fost de fapt inventat de un francez
Această expresie înseamnă că nu există o singură cale de a atinge un obiectiv, ci mai multe.
În secolul al XII-lea, Alain de Lille se referea la Roma în sensul Vaticanului, deoarece pe vremea sa, înainte ca Santiago de Compostela (din N-V Spaniei) să devină destinația preferată a pelerinilor, aceștia mergeau spre Sfântul Scaun. Și de oriunde porneau, toate drumurile îi duceau în cele din urmă la Roma. În sens figurat, Alain de Lille voia să spună că, indiferent de dificultățile pe care le întâmpinau în viața lor, credincioșii reușeau în cele din urmă să ajungă la Dumnezeu.
Dar, toate drumurile duc la Roma pentru că, de fapt, toate încep de acolo. În antichitate, când imperiul domnea peste întreaga Europă, împăratul Augustus a stabilit prima rețea rutieră majoră. Aceasta își avea originea la Miliarul de Aur, punctul zero pentru toate aceste drumuri romane. Erau douăzeci și nouă în total, construite în formă de stea, care conectau Roma cu toate provinciile italiene și cu teritoriile cucerite, precum Galia.
Aceste drumuri pavate erau autostrăzi avant la lettre (înainte de vremea lor), deoarece erau pavate și suficient de late pentru ca două care de luptă să se intersecteze și aveau un trotuar pentru pietoni. În plus, la fiecare doisprezece kilometri, exista un loc unde călătorii se puteau opri să bea apă, să mănânce și să doarmă.
Chiar toate drumurile duc la Roma?
Din punct de vedere istoric, este adevărat că multe drumuri romane au fost proiectate să ducă la Roma, deoarece orașul reprezenta centrul nevralgic al Imperiului Roman. Aceste drumuri erau atât rute de comunicare strategice, cât și simboluri ale puterii romane.
Cu toate acestea, nu toate drumurile duceau literalmente la Roma, chiar dacă o mare parte a rețelei era conectată la capitală. Astăzi, expresia este în primul rând o metaforă, ceea ce înseamnă că există multe modalități de a atinge un obiectiv, mai degrabă decât o afirmație geografică precisă. Este o modalitate de a ne aminti că, indiferent de calea parcursă, ceea ce contează este să ajungi la destinație.
Toate rutele comerciale (încă) duc la Roma
Dar asta nu e tot. Însăși ideea că „toate drumurile duc la Roma” ar putea evoca centralizarea imperiului sau cea a Bisericii Creștine. Însă, situația era mai nuanțată. Imperiul Roman nu era un stat centralizat așa cum ni-l imaginăm. Este foarte dificil de susținut că Imperiul Roman era un stat centralizat, având în vedere că practicile locale compatibile cu instituțiile romane erau larg acceptate, iar guvernatorii provinciilor erau încurajați să tolereze tradițiile civice locale.
Fără drumuri, „care ar fi fost rostul Romei?”
Să dăm Cezarului ce e al Cezarului și să-i recunoaștem meritul cuvenit. Drumurile romane au fost într-adevăr piatra de temelie a administrației provinciale. Acestea permiteau mișcarea rapidă a trupelor și facilitau comunicarea între centrele de putere, contribuind astfel semnificativ la însăși existența Imperiului Roman.
Când Augustus a preluat puterea (27 î.e.n. – 14 e.n.) după ani de războaie civile, Galia (numele antic al Franței) ducea o lipsă acută de infrastructură, chiar și la un sfert de secol după Bătălia de la Alesia (52 î.e.n.). Așadar, una dintre prioritățile sale a fost dezvoltarea unei rețele rutiere eficiente care să lege Lyonul de puncte strategice din întreg teritoriul.
„Cum ar fi subjugat lumea acest imperiu dacă Roma nu ar fi avut mijloacele, prin drumurile sale, de a-și face auzită comanda?”, a comentat Nicolas Bergier, un istoric francez din secolul al XVI-lea, cu o notă de ironie. Rețeaua de drumuri publice majore din imperiu este estimată ca având o lungime cuprinsă între 80.000 și 100.000 km.
Totuși, galii nu datorează totul romanilor. Li se atribuie adesea introducerea rețelei rutiere în Galia, ceea ce sugerează că celții, înainte de cucerire, se mulțumeau cu drumuri de pământ proaste, sinonime cu ineficiența. În realitate, multe drumuri romane urmau rute deja existente. Unii istorici subliniază că viteza cu care s-au deplasat armatele lui Caesar la sosirea acestuia în Galia presupunea existența unor drumuri deja practicabile.
Alain de Lille și legătura dintre lumea pământească și cea cerească
Acestea fiind spuse, expresia „Toate drumurile duc la Roma” se referă rareori la o rețea rutieră. Expresia își are originea în filosoful francez din secolul al XII-lea, Alain de Lille, în poemul său „Cartea pildelor”. El evocă, în sens figurat, numeroasele căi care duc la același scop, ilustrând diversitatea căilor către adevăr, fie prin rațiune, fie prin credință.
Expresia „O mie de drumuri duc la Roma pentru cei care îl caută pe Domnul din toată inima” amintește de pelerinajele credincioșilor, încă din secolul al IV-lea, la mormintele sacre ale lui Petru și Pavel din Roma.
Roma, transformată prin eforturile Papei Grigore cel Mare, a devenit un „nou Ierusalim”, mai aproape și mai accesibil occidentalilor. Petru, ca prim apostol al lui Isus, a făcut din Roma o legătură directă cu divinul. Astfel, în viziunea lui Alain de Lille, Roma simboliza această legătură dintre lumea pământească și cea cerească.
Mai mult decât un drum fizic, expresia se referă la o călătorie spirituală
Expresia depășește caricatura istorică a rețelei de drumuri romane. În familia exagerărilor istorice și a ideilor preconcepute create de Asterix și Obelix, iată una despre rețeaua rutieră romană. Imediat, imaginea care vine în minte este cea a arterelor pavate și a unei vaste rețele de drumuri în tot Imperiul Roman, un fel de strămoș al autostrăzilor moderne.
Aici, ideea preconcepută este o imagine, amplificată de ilustratorii cărților de popularizare științifică: cea a drumurilor meticulos pavate, așezate pe mai multe straturi de pietriș și nisip. Însă, acestea erau în minoritate și se găseau în special la periferie și în inima orașelor.
Celebrele drumuri romane erau construite în special din pământ bătut acoperit cu pietre”, conform lui Bertrand Lançon, specialist în istoria romană, în lucrarea “Romanii” (Le Cavalier bleu / Cavalerul albastru, 2005).
Filmul “Toate drumurile duc la Roma”
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” a fost popularizată și de cultura pop, în special de film. Un exemplu este comedia romantică din 2015, Toate drumurile duc la Roma (All Roads Lead to Rome), cu Sarah Jessica Parker în rol principal.
Această comedie spune povestea unei mame care încearcă să se reconecteze cu fiica ei rebelă, în timp ce reaprinde o poveste de dragoste cu un fost iubit din Italia.
Titlul ilustrează ideea că, în ciuda ocolișurilor și a obstacolelor, personajele își găsesc în cele din urmă drumul, atât fizic, cât și emoțional. Această interpretare contemporană a dictonului demonstrează relevanța sa durabilă și capacitatea sa continuă de a inspira povești despre perseverență și căutarea a ceea ce contează cu adevărat.
© CCC
De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”?
Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic.
Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată.
Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun.
În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei.
Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu.
De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”?
Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea.
Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”?
Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L’Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia.
Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar.
De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă?
Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini.
Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă.
© CCC
Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.
Thomas Hobbes, Leviatanul (1651)
Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu.
Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții.
Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit.
Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare.
Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă.
© CCC
Dorința este însăși esența omului.
Baruch Spinoza (1632-1677), Etica
Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre?
Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume.
Scriind că dorința constituie esența – cu alte cuvinte, însăși identitatea – omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor.
În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți…
Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența.
Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista.
Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria.
Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral.
Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în obținerea ei:
„Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.”
© CCC
Conștiință! Conștiință! Instinct divin, nemuritor și voce cerească.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Emile sau Despre educație
“Conştiinţă! Conştiinţă! Instinct divin, nemuritor şi voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl faci pe om asemenea lui Dumnezeu, tu reprezinţi excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.”
Istoricul sau etnologul, observând diversitatea obiceiurilor, concluzionează că moralitatea este relativă la cultură, dependentă de educație și variabilă în funcție de vremuri. Dar perspectiva filosofului tinde să depășească această eterogenitate. Nu există oare, în centrul fiecărei evaluări morale, o conștiință universală a binelui și răului?
Răspunsul la această întrebare necesită, potrivit lui Rousseau, să ne consultăm în primul rând inimile, pentru a garanta onestitatea judecății noastre.
Adâncul sufletului nostru adăpostește într-adevăr un principiu înnăscut al dreptății și virtuții, în care trebuie să avem încredere. Aceasta este conștiința, o facultate pe care natura a pus-o în fiecare dintre noi și care, prin adevărul său instinctiv, depășește toate recomandările societății sau ale rațiunii. De exemplu, vocea ei este cea care se face auzită atunci când suntem acceptabili în ochii celorlalți, dar, în ochii sufletului nostru, nevrednici. Desigur, cu condiția să permitem acestei facultăți divine să se exprime în noi și să ascultăm judecata sa infailibilă.
Iubirea binelui și aversiunea față de rău sunt astfel experimentate înainte de a fi învățate. Dar această voce cerească care ne îndeamnă să ne ridicăm deasupra noastră este adesea înăbușită de interesele noastre egoiste… sau chiar ascunsă de educația noastră.
De aceea, în instrucțiunile sale pentru Émile (în tratatul Émile sau Despre educație), Rousseau recomandă în mod neașteptat ca tânărul său elev să fie lăsat de capul său, sperând că natura sa îi va fi un ghid mai bun decât artificiile civilizației.
În ceea ce privește supremația conștiinței morale, optimismul lui Rousseau poate fi temperat de remarca ironică a contemporanului său Diderot:
„Vocea conștiinței și a onoarei este într-adevăr slabă atunci când măruntaiele țipă.”
© CCC
Eul nu este stăpân în propria casă.
Sigmund Freud (1856-1939), Straniul și alte eseuri
Freud nu a descoperit inconștientul. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se stabilise deja că anumite evenimente mentale au loc în afara domeniului conștiinței noastre. Dar, înființând psihanaliza, Freud a făcut din inconștient forța motrice a vieții psihice.
Observațiile sale clinice l-au condus la presupunerea unei fierberi interioare de impulsuri, imagini și temeri, din care introspecția surprinde doar fragmente împrăștiate. Originea acestei vieți psihice rămâne obscură, deoarece conștiința este doar o zonă la suprafața minții, ca vârful unui aisberg (partea scufundată fiind inconștientul). Freud a comparat psihicul cu un aisberg și asemenea unui aisberg, nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient.
Astfel, adevărata semnificație a emoțiilor și comportamentelor este rareori cea pe care le-o atribuim spontan. Știu măcar de ce am visat-o, de ce detest mulțimile, de ce apreciez aranjamentele simetrice, de ce pierd mereu un anumit obiect…?
Inventarea psihanalizei a fost o răsturnare filosofică, nu doar pentru că a demonstrat importanța dorințelor sexuale în construirea identității, ci mai presus de toate pentru că a provocat o ofensă imensă omenirii. Urmându-l pe Copernic, care a arătat oamenilor că Pământul, departe de a fi în centrul lumii, e un mic satelit în adâncurile universului, după Darwin, care i-a învățat că nu erau nicidecum apogeul Creației, ci doar o simplă specie animală în vastul proces al Evoluției, Freud s-a străduit să le dezvăluie că nici măcar nu erau stăpâni ai propriilor minți. O umilință salutară?
Această reducere a ființelor umane la impulsurile lor nu a fost pe placul tuturor. De exemplu, acestea sunt cuvintele filosofului francez Alain, un contemporan al lui Freud:
„Freudianismul, atât de faimos, este o artă de a inventa un animal redutabil în fiecare om.”
***
Straniul este un concept descris de psihologul Sigmund Freud ca fiind sentimentul straniu sau tulburător care apare atunci când un obiect familiar este prezentat într-un mod straniu sau neobișnuit. Artiștii suprarealiști, care au căutat să dezvăluie subconștientul și să-l reconcilieze cu realitatea, au folosit adesea acest concept combinând obiecte familiare în moduri neașteptate și bizare. Această abordare a creat un sentiment de neliniște, provocând percepția privitorului asupra realității.
Majoritatea oamenilor sunt niște “Eu”-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un “Eu” este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.
Acest citat, atribuit filosofului danez Søren Kierkegaard, fiind notat în jurnalele sale în anul 1854, evidențiază pierderea individualității și autenticității la majoritatea ființelor umane. Concepuți de natură să fie subiecți singulari („eu”), oamenii devin „el” sau „ea” interschimbabili, reduși la simpli subiecți pasivi.
Mesajul reflectă critica profundă a filosofului la adresa conformismului social care uniformizează individualitatea, originalitatea, anihilând personalitățile distincte și cufundându-le în marea masă colectivă.
„Eul” autentic: Kierkegaard credea că fiecare om se naște cu potențialul de a fi un „Eu” unic, o individualitate asumată în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe.
[„Eu-rile” prescurtate denotă pierderea unei identități distincte, reducerea individului la o versiune slăbită a sa.]
Depersonalizarea: sub presiunea societății, a mulțimii și a opiniilor gata fabricate, individul își pierde unicitatea. El încetează să mai fie un subiect activ (un „Eu”) și devine un simplu obiect pasiv, o entitate generică ce poate fi descrisă la persoana a treia („el” sau „se spune că…”).
[Eul este tocit, adică individualitatea se pierde din cauza conformismului social sau a lipsei de implicare existențială.]
[Persoana a treia, simbolizează anonimatul, pasivitatea și perceperea de sine ca un obiect, mai degrabă decât ca un subiect conștient și activ.]
În esență, autorul deplânge transformarea omului dintr-o ființă originală într-o simplă copie a masei sociale. Gândirea lui Kierkegaard subliniază nevoia de a te afirma ca un individ autentic în fața conformismului mulțimii.
© CCC