Baruch Spinoza

Baruch Spinoza (latinizat Benedictus de Spinoza), 24 nov. 1632 – 21 feb. 1677, născut în  Amsterdam, Olanda, filosof olandez de origine sefardă portugheză. A trăit 45 de ani.

Unul dintre cei mai remarcabili și influenți gânditori ai Iluminismului, critic modern al Bibliei și al raționalismul din secolul al XVII-lea, inclusiv al concepțiilor moderne despre sine și despre univers, a ajuns să fie considerat „unul dintre cei mai importanți filosofi — și cu siguranță cei mai radicali — ai perioadei moderne timpurii”. Inspirat de stoicism, raționalismul evreiesc, Machiavelli, Hobbes, Descartes și o varietate de gânditori religioși heterodocși ai vremii sale, Spinoza a devenit o figură filozofică importantă a Epocii de Aur olandeze.

Spinoza ocupă un loc important în istoria filozofiei, gândirea sa, aparținând curentului raționaliștilor moderni, având o influență considerabilă asupra contemporanilor săi și asupra multor gânditori de mai târziu.

Întrebat despre valoarea operei vieții sale, Baruch sau Benedict, Spinoza a răspuns: „Nu presupun că am găsit cea mai bună filozofie, știu că înțeleg adevărata filozofie”. Filosoful olandez-evreu a întâmpinat o rezistență uriașă în rândul multor grupuri în vremea sa, dar munca sa a oferit una dintre bazele raționalismului din secolul al XVII-lea. A fost puternic influențat de René Descartes, fondatorul raționalismului, iar târziu, s-a împrietenit cu Gottfried Wilhelm Leibniz, celălalt mare raționalist al vremii.

Fiul unui bogat negustor portughez de etnie evreiască, Spinoza s-a născut pe 24 noiembrie 1632, într-o familie portugheză care locuia în Amsterdam, Țările de Jos. Părinții săi erau cripto-evrei – oameni forțați de Inchiziția spaniolă să îmbrățișeze creștinismul, dar care își păstrau în secret credința evreiască. În Amsterdam au devenit membri ai comunității evreiești, iar tânărul Spinoza a urmat probabil școala locală pentru băieții evrei. După școală, lua lecții de latină, învăța mai multe limbi europene și alte materii laice.

Spinoza a fost crescut în comunitatea portugheză-evreiască din Amsterdam și a primit o educație strictă și religioasă la școala talmudică din Amsterdam.

Baruch Spinoza s-a distanțat foarte devreme de educația sa iudaică pentru a se îndrepta către știință prin intermediul lui Descartes, Galileo și Hobbes. Îndepărtându-se de studiile sale de rabin, a descoperit Cabala, pe Maimonide și științele profane împreună cu prietenii săi catolici.

Spinoza a dezvoltat idei extrem de controversate cu privire la autenticitatea Bibliei ebraice și natura Divinului. Astfel, a început să discute cu colegii despre scepticismul său cu privire la doctrine religioase precum paternitatea Pentateuhului sau primele cinci cărți ale Bibliei și existența lui Dumnezeu. Interesat de filozofiile lui Descartes și Hobbes și frecventând creștinii, tânărul Baruch de Spinoza a atras mânia fanaticilor evrei.

Liderii religioși evrei din oraș erau îngrijorați că ideile sale eretice ar putea dăuna comunității evreiești, deoarece evreii nu erau încă acceptați ca cetățeni. Deoarece Spinoza nu a vrut să-și retracteze declarațiile, a fost considerat eretic de comunitatea evreiască și rabinii din Amsterdam i-au decis excomunicarea. Autoritățile religioase evreiești au emis un herem împotriva lui, făcându-l să fie expulzat efectiv și ocolit de societatea evreiască la vârsta de 23 de ani, inclusiv de propria familie. A fost adesea numit „ateu” de către contemporani, deși nicăieri în opera sa Spinoza nu argumentează împotriva existenței lui Dumnezeu.

Pe 27 iulie 1656, Spinoza a fost excomunicat, iar autoritățile civile l-au alungat din Amsterdam pentru o scurtă perioadă de timp.

Excomunicarea sa din 1656 nu l-a împiedicat însă să continue să se intereseze de teologie. S-a refugiat la Leyden și, la scurt timp, la Haga. Baruch Spinoza și-a schimbat prenumele în echivalentul său latin, Benedictus. A început să scrie și își câștiga existența șlefuind lentile de ochelari și microscoape.

Liber cugetător căruia îi păsa prea puțin de tradiție, Spinoza și-a continuat drumul și și-a dezvoltat singur sistemul filozofic panteist, alături de activitatea sa de șlefuire a sticlei.

În 1660 s-a mutat la Rijnsburg, un mic sat de pe râul Rin, pentru a-și practica meseria și pentru a citi.

Trei ani mai târziu s-a stabilit în Voorburg, lângă Haga, unde a lucrat la Tractatus Theologico-Politicus.

După „Etica” și „Tratat privind reforma înțelegerii”,  a încheiat „Tratatul teologico-politic” în care a stabilit limitele legitimității istorice și gnoseologice a scrierilor. Acest lucru a exacerbat furia și amenințările cercurilor ortodoxe. Mai presus de toate, Baruch Spinoza contesta confuzia periculoasă dintre temporal și spiritual și recuza valabilitatea suveranității religioase.

Filosofia sa, elaborată pe modelul matematic al axiomelor și propozițiilor, are ca obiect căutarea unui „bine suprem” într-un mod rațional, capabil să ne extragă din consecințele nocive ale pasiunilor. Dumnezeu, asimilat tuturor atributelor naturii, devine cauza care determină lucrurile lumii. Necesitatea și determinismul înlocuiesc liberul arbitru și cauzele finale. Potrivit lui Spinoza, libertatea omului constă deci în dobândirea adevăratei beatitudini, adică virtutea, datorită capacităților cognitive de înțelegere și folosirii Rațiunii.

În mai 1670 Spinoza s-a stabilit definitiv la Haga. A continuat să studieze și să scrie, insistând pe abordări raționale ale religiei în filosofia sa. Spinoza credea într-un Dumnezeu unic și că totul depindea de Dumnezeu, dar viziunea lui despre o divinitate era atât de departe de filosofia care l-a precedat, încât unii filozofi l-au catalogat drept ateu.

A dezvoltat în scrierile sale, și în special în Tractatus theologico-politicus din 1670 și Etica din 1674, o nouă formă de gândire filozofică care îl face părintele raționalismului și al panteismului.

Pentru Spinoza, Dumnezeu este universul. Pornind de aici, Spinoza își susține teoria dezvoltând conceptele de substanță (cărora îi recunoaște atribute și moduri), de esență, de conatus, de autocauzalitate, de autodeterminare… Gândirea sa va fi recunoscută abia după moartea lui și va inspira mulți filozofi, precum Diderot, Hegel, Marx, Nietzsche sau chiar Bergson.

Termenul latin “conatus” înseamnă literalmente „efort”. Pentru Spinoza, tot ceea ce există efectiv sau „cu adevărat și absolut” face efortul de a persevera în ființa sa. Spinoza numește conatus puterea proprie și singulară a oricărei „ființe” de a persevera în acest efort de a-și păstra și chiar de a-și crește puterea de a fi.

Filosofia sa, elaborată pe modelul matematic al axiomelor și propozițiilor, are ca obiect căutarea unui „bine suprem” într-un mod rațional, capabil să ne extragă din consecințele nocive ale pasiunilor. Dumnezeu, asimilat tuturor atributelor naturii, devine cauza care determină lucrurile lumii. Necesitatea și determinismul înlocuiesc liberul arbitru și cauzele finale. Potrivit lui Spinoza, libertatea omului constă deci în dobândirea adevăratei beatitudini, adică virtutea, datorită capacităților cognitive de înțelegere și folosirii Rațiunii.

Scriitori – printre care Samuel Taylor Coleridge, Johann von Goethe și Gotthold Ephraim Lessing – i-au admirat opera și au contribuit la respectarea filozofiei sale. Printre celelalte scrieri ale sale se numără Tractatus Politicus, neterminat, publicat în 1677, Etica (1677) și o gramatică ebraică neterminată.

Nu și-a putut răspândi niciodată liber cunoștințele. Lucrarea sa majoră, „Etica”, va fi publicată abia după moartea sa, fără menționarea numelui său, și va fi necesar să se aștepte un secol pentru liniștirea spiritelor religioase și pentru a se permite ca lucrările sale să fie citite.

În filosofie, Spinoza este, alături de René Descartes și Gottfried Wilhelm Leibniz, unul dintre principalii reprezentanți ai raționalismului. Moștenitor critic al cartezianismului, spinozismul se caracterizează printr-un raționalism absolut lăsând loc cunoașterii intuitive, o echivalență a lui Dumnezeu cu natura, și deci existența acesteia, o definiție a omului prin dorință, pentru bucurie, o concepție a libertății în necesitate, o critică a interpretărilor teologice ale Bibliei conducând la o concepție laică a relației dintre politică și religie.

După moartea sa, spinozismul a avut o influență de durată și a fost larg dezbătut. Opera lui Spinoza menține într-adevăr o relație critică cu pozițiile tradiționale ale religiilor monoteiste care constituie iudaismul, creștinismul și islamul. Spinoza a fost admirat în mod repetat de succesorii săi: Hegel l-a numit „un punct crucial în filosofia modernă” — „Alternativa este: Spinoza sau nu filozofiei”; Nietzsche l-a numit „precursor”, în special din cauza refuzului a doctrinei teleologiei (doctrină potrivit căreia totul în lume a fost creat de Dumnezeu pentru a servi omului).Gilles Deleuze l-a desemnat „Prințul filozofilor”; iar Bergson a adăugat că „fiecare filosof are două filozofii: a lui și a lui Spinoza”.

Opere principale:

Etica demonstrată în mod geometric, 1675; Tratatul teologico-politic, 1670.