Citate de Baruch Spinoza

Exista oameni care vor cu orice pret sa aiba trecere, si, oriunde s-ar afla, sa se tina seama de ei. Acolo unde nu pot face pe profetii, fac pe mucalitii.

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Falsa modestie este ultimul rafinament al vanitatii.

E un blestem sa nu ai dreptul de a te fi inselat.

O, amor propriu! Tu parghie cu ajutorul careia Arhimede voia sa ridice globul pamantesc!

S-ar gasi orgoliu in toate faptele frumoase, daca s-ar analiza astfel.

Inclinatia noastra de a crede in destin este intarita de orgoliul de a nu ne crede cu totul ignorati de restul universului.

Cele mai multe certuri provin din faptul ca oamenii nu-si exprima bine propriile ganduri si le interpreteaza gresit pe ale altora.

Cand stii putin dintr-un lucru, ramai numai la ceea ce stii sigur; daca nu te vor socoti superior, te vor socoti insa serios.

Omului nimic nu-i este mai folositor decat omul.

O dorinta care se naste din ratiune nu poate fi excesiva.

Il numesc liber pe acela care este condus numai de ratiune.

Cel mic se pierde, daca-si ia model pe cei cu mult mai mari ca el.

Canalului ii place sa creada ca fluviile nu au alta menire decat sa-i aduca apa.

Cei dintai sa ma numeasca printre cei din urma pot, daca cei din urma, printre cei din frunte ma socot.

Binele suprem este stiinta sau cunoasterea adevarata a naturii.

Cine are o idee adevărata știe, in același timp, ca are o idee adevărată și ca nu se poate îndoi de adevărul acelui lucru. (Etica) Baruch Spinoza “Dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei.” Adevărul se reveleaza în noi. E lipsit de sens să crezi ca cineva ar putea gandi eronat, deoarece a gandi astfel nu inseamna a gândi. Eroarea nu provine dintr-o miscare a gândirii noastre, ci din acțiunea lucrurilor exterioare asupra noastră. Orice idee adevărată contine in sine propria afirmatie și forta reală a acestei afirmatii depinde doar de claritatea ideii. Acesta este motivul pentru care Spinoza nu va opera cu îndoiala metodica (sistematică) in maniera lui Descartes. Fundamentul adevărului nu este o metodă, ci insasi capacitatea de a cunoaște. Descartes considera ca doar ceea ce este clar si evident poate fi adevarat (Adevarat nu poate fi decat ceea ce a fost perceput logic si rational). La fel, pentru Spinoza, criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor. Justeţea unei idei clare şi distincte este evidentă şi fără a mai solicita raportarea ei la obiect. Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său, dar întrucat substanţa cugetătoare/obiectul cugetator/eul care gandeste (res cogitans) şi substanţa întinsă/materia/lumea exterioara (res extensa), conform dualismului lui Descartes, sunt pentru Spinoza una şi aceeaşi substanţă, înlănţuirea ideilor în substanţa cugetătoare este în mod necesar identică cu ordinea lucrurilor în substanţa întinsă. Astfel, Spinoza anticipează cunoscutul principiu gnoseologic materialist, potrivit căruia între legile existenţei şi legităţile gîndirii există o identitate dialectică. Această identitate, fondată ontologic în teoria substanţei, asigură adecvarea deplină la obiect şi deci adevărul ideilor clare şi distincte, fără a mai fi necesar controlul lor empiric.

A-ti ascunde vanitatea nu inseamna a fi modest.

Cu cat sufletul intelege mai bine ca toate lucrurile sunt necesare, cu atat are o putere mai mare asupra afectelor, adica sufera mai putin din cauza lor.

Orgoliul inseamna a avea demnitatea ce rezulta din constiinta propriei valori, vanitatea este dorinta desarta dupa marire, dupa iesitul in fata, si asta mana in mana cu nevoia de linguseala. Orgoliul nu simte nevoia sa fie confirmat in constiinta pe care o are despre sine si, de aceea, intra in alerta la orice lauda pe care o suspecteaza a fi o simpla introducere la linguseala.