Citate de Baruch Spinoza

Nu putem sa nu recunoastem ca natura omeneasca contine multe imperfectiuni, daca n-ar fi decat violenta si rautatea. Progresul final va veni cu cunoasterea ampla a adevarului, care se va efectua concomitent cu progresele ratiunii. Ignoranta e baza tuturor nenorocirilor.

Biblia nu știe nimic despre fizică, iar fizica nu știe nimic despre Dumnezeu. © CCC

Acum trebuie doar sa despicam atomul... Unde mi-este dalta?

Virtutea unui om liber se vadeste deopotriva de mare cand ocoleste primejdiile ca si atunci cand le invinge.

Un om de știință, în laboratorul său, nu este doar un tehnician: el este, de asemenea, un copil care se confruntă cu fenomene naturale care-l impresioneaza ca și cum acestea ar fi povesti. © CCC

Ura creste prin ura reciproca si, dimpotriva, poate fi nimicita prin iubire…, ura invinsa cu totul de iubire se schimba in iubire si, in acest caz, iubirea este mai mare decat daca ura nu ar fi precedat-o.

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Intr-o democratie, oamenii de stiinta trebuie sa influenteze factorii de decizie punand accentul pe gravitatea anumitor probleme. (Interviuri cu Colette Mesnage) © CCC

Știința este ceea ce tatăl il învață pe fiul său. Tehnologia este ceea ce fiul il învață pe tatăl său. © CCC

Stiinta e considerata morala sau imorala, dupa cum folosirea ei e binefacatoare sau distructiva...; in realitate, ar fi mai potrivit de a transfera aceasta apreciere nu asupra stiintei, ci asupra oamenilor care o aplica si care o folosesc…

Nu poti sa dispretuiesti stiinta fara sa dispretuiesti ra­tiunea; nu poti dispretui ratiunea fara a dispretui pe om.

Natura oamenilor este de cele mai multe ori in asa fel alcatuita, incat ii compatimesc pe cei nenorociti si ii invidiaza pe cei fericiti.

Știința nu trebuie să se predea în fața Universului și atunci când Pascal încearcă să deducă existența lui Dumnezeu din presupusa infinitate a Naturii, putem considera că se uită în direcția greșită. © CCC

Stiinta nu trebuie sa mai fie exclusivista, ci sa faca parte integranta din cultura. © CCC

Cine are o idee adevărata știe, in același timp, ca are o idee adevărată și ca nu se poate îndoi de adevărul acelui lucru. (Etica) Baruch Spinoza “Dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei.” Adevărul se reveleaza în noi. E lipsit de sens să crezi ca cineva ar putea gandi eronat, deoarece a gandi astfel nu inseamna a gândi. Eroarea nu provine dintr-o miscare a gândirii noastre, ci din acțiunea lucrurilor exterioare asupra noastră. Orice idee adevărată contine in sine propria afirmatie și forta reală a acestei afirmatii depinde doar de claritatea ideii. Acesta este motivul pentru care Spinoza nu va opera cu îndoiala metodica (sistematică) in maniera lui Descartes. Fundamentul adevărului nu este o metodă, ci insasi capacitatea de a cunoaște. Descartes considera ca doar ceea ce este clar si evident poate fi adevarat (Adevarat nu poate fi decat ceea ce a fost perceput logic si rational). La fel, pentru Spinoza, criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor. Justeţea unei idei clare şi distincte este evidentă şi fără a mai solicita raportarea ei la obiect. Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său, dar întrucat substanţa cugetătoare/obiectul cugetator/eul care gandeste (res cogitans) şi substanţa întinsă/materia/lumea exterioara (res extensa), conform dualismului lui Descartes, sunt pentru Spinoza una şi aceeaşi substanţă, înlănţuirea ideilor în substanţa cugetătoare este în mod necesar identică cu ordinea lucrurilor în substanţa întinsă. Astfel, Spinoza anticipează cunoscutul principiu gnoseologic materialist, potrivit căruia între legile existenţei şi legităţile gîndirii există o identitate dialectică. Această identitate, fondată ontologic în teoria substanţei, asigură adecvarea deplină la obiect şi deci adevărul ideilor clare şi distincte, fără a mai fi necesar controlul lor empiric.

În știință, se încearcă să se spună oamenilor, în așa fel încât să fie înțeles de toată lumea, ceva ce nimeni nu a știut până atunci. Dar în cazul poeziei este exact opusul! (Mai strălucitor decât o mie de sori: o istorie personală a oamenilor de știință atomiști) © CCC

Oamenii sunt stapani pe limba lor si pe dorintele lor mai putin decat pe orice.

Ştiinţa actualizează dezbaterile, le reîmprospătează. Nu le ucide. Fiecare îşi face propria alegere. (Cea mai frumoasă poveste din lume) © CCC

Am fost adesea intrebata, in special de femei, cum am putut impaca viața de familie cu o cariera stiintifica. Ei bine, nu a fost ușor. © CCC

Oamenii de știință atomiști deveniseră oameni importanți. Aceasta a fost prima lor descoperire când s-au întors din laboratoarele lor în fața lumii întregi. Înainte de război trebuia să fim complet ignoranți în privința lumii și lipsiți de experiență în modurile ei de acțiune. Dar acum suntem considerați autoritățile supreme în toate subiectele posibile, de la ciorapi de nailon până la ce e mai bun pentru organizarea internațională. (Mai strălucitor decât o mie de sori: o istorie personală a oamenilor de știință atomiști) © CCC