Frédéric Beigbeder

Frédéric Beigbeder, 21 sept. 1965, născut în Neuilly-sur-Seine, Hauts-de-Seine, scriitor, critic literar, scenarist și prezentator de televiziune francez.

Este creatorul Premiului Flora, al cărui juriu îl prezidează, al Premiului Sade și director editorial al revistei de divertisment Lui. A obținut, în 2003, Premiul Interallié pentru romanul Ferestre asupra lumii, în 2009, Premiul Renaudot pentru cartea Un roman francez și în 2018, Premiul Rive Gauche la Paris pentru cartea sa O viață fără sfârșit (Une vie sans fin).

Frédéric Beigbeder (în franceză: fʁedeʁik bɛɡbede), s-a născut într-o familie privilegiată, din clasa mijlocie, stabilită în Béarn. Beigbeder este un nume de familie tipic bearnez care înseamnă „belvedere”, derivat din cuvintele gascone beth, „frumos” și veder, „a vedea”.

Mama lui, Christine de Chasteigner de La Rocheposay, este o traducătoare de romane insipide (ale Barbarei Cartland și ale altora), iar tatăl său, Jean-Michel Beigbeder, este recrutor „vânător de capete”, el însuși fiul directorului Unităților de tratament din Béarn. Părinții săi au divorțat în 1970. Cu fratele său Charles, a locuit între cele două cămine, mai ales cu mama lui care s-a căsătorit în 1974 cu Pierre Richard de Soultrait.

Fratele său, Charles Beigbeder, este om de afaceri și politician, fondator al companiei de brokeraj online Selftrade, apoi al furnizorului de energie electrică concurent cu EDF Poweo și al companiei financiare Audacia.

A fost elev, ca și fratele său Charles, al școlii Bossuet din Paris, pe atunci condusă de Jean-Michel Di Falco, cu care va publica cartea Je crois moi non plus.

Și-a făcut studiile liceale la Liceele Montaigne și Louis-le-Grand din Paris. După pregătirea concursului de admitere la Institutul Privat de Pregătire pentru Învățământul Superior (Ipésup), a absolvit Institutul de Studii Politice din Paris în 1987 (secția servicii publice). După absolvire, la vârsta de 24 de ani, a început să lucreze drept copywriter la Young & Rubicam, apoi ca autor, radiodifuzor, editor și diletant.

A fondat Caca’s Club, acronim pentru Club des analphabètes cons, mais attachants (Clubul idioților analfabeți, dar simpatici), 1984-1994. „Conceptul nostru este cel al dublului zero global”, Mihail Gorbaciov. Obiectul? : transformarea societății internaționale prin acțiunea celor mai amuzanți (dar șic) și mai proști (dar frumoși) tineri de pe planetă.

Aici i-a frecventat în special pe Jean-François Copé și Édouard Baer. Datorită acestui club, a fost remarcat de Thierry Ardisson, care l-a invitat în mod regulat la emisiunile sale de televiziune.

Și-a finalizat studiile cu o diplomă de studii superioare de specialitate (DESS) în marketing – publicitate la CELSA Paris-Sorbona.

În 1990, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, a publicat primul său roman, Memoriile unui tânăr țicnit.

S-a căsătorit pe 17 mai 1991 cu Diane de Mac Mahon, dar cuplul a divorțat în martie 1996.

În 1994, Beigbeder a fondat Premiul Flora (Prix de Flore), care și-a luat numele de la faimoasa și luxoasa cafenea Café de Flore din Saint-Germain-des-Prés. Premiul este acordat anual unui tânăr autor francez promițător. Vincent Ravalec, Jacques A. Bertrand, Michel Houellebecq se numără printre cei care au câștigat premiul. În 2004, la a zecea aniversare a premiului, acesta a fost acordat singurului american care l-a primit vreodată, Bruce Benderson.

Din relația sa cu actrița și romanciera Delphine Valette s-a născut în 1999 o fiică, Chloé.

Trei dintre romanele lui Beigbeder, 99 de franci, Dragostea durează trei ani și Ferestre asupre lumii, au fost sau vor fi adaptate pentru cinema. Filmul Windows on the World va fi regizat de regizorul francez/englez Max Pugh.

În 2002, a prezentat emisiunea TV „Hypershow” pe canalul francez Canal +, co-prezentată cu Jonathan Lambert, Sabine Crossen și Henda. În acel an, l-a consiliat și pe candidatul Partidului Comunist Francez Robert Hue la alegerile prezidențiale.

S-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Amélie Labrande, pe 17 iunie 2003, business manager, de care a divorțat. Din 2004 până în 2006, a avut o relație romantică cu actrița Laura Smet.

În 2005, a fost, alături de alți autori precum Alain Decaux, Richard Millet și Jean-Pierre Thiollet, unul dintre invitații Târgului de Carte de la Beirut în Centrul Internațional de Expoziții și Agrement din Beirut (BIEL). A lucrat câțiva ani ca editor pentru Flammarion și a părăsit Editura Flammarion în 2006.

Romanul său Un roman francez a primit Premiul Renaudot în noiembrie 2009. Începând din 2010 a scris cronici în revista Le Figaro.

Pe 12 aprilie 2014, în Bahamas, s-a căsătorit pentru a treia oară cu modelul Lara Micheli, cu care are o fiică, Oona (născută în 2015), numită în onoarea Oonei O’Neill (fiica dramaturgului Eugene O’Neill și a patra și ultima soție a lui Charlie Chaplin). În mai 2017, li s-a născut un băiat, pe nume Leonard.

În Le Figaro, mărturisește despre cele două divorțuri ale sale: „Eșecul este atunci când promiți cuiva că îl vei iubi toată viața… și nu reușești. Sunt eșecuri pe care cu timpul le privim cu tandrețe. Sunt puține eșecuri care sunt sărbătorite. Divorțul este unul!”

Teme abordate:

– Critica, caricatura societății de consum: cariera sa în publicitate l-a marcat profund pe Frédéric Beigbeder care a dezvoltat un sentiment de respingere profundă față de falsitatea societății contemporane. Prin intermediul umorului și a caricaturii a realizat o critică radicală a consumismului cotidian și fără speranță.

– Căutarea metafizică a omului postmodern: opera lui Frédéric Beigbeder este traversată de o stare generală de rău existențial, “o rătăcire absurdă”, omul este devalorizat, nu reușește să dea sens unei vieți în care toate reperele tradiționale au dispărut. Această dimensiune a operei lui Beigbeder îl fac să aparțină unei familii internaționale de autori contemporani precum Chuck Palahniuk, Michel Houellebecq și Bret Easton Ellis.

– Analiza sentimentelor și a singurătății contemporane: potrivit unor cercetători, Frédéric Beigbeder reia “diferite procedee de auto-ficționalizare”, la care recurge pentru a-și expune căutarea unei mai bune înțelegeri a ceea ce constituie natura sentimentelor și mai ales a sentimentului de iubire. Beigbeder a dezvoltat o credință, care a intrat în limbajul curent, conform căreia Dragostea durează trei ani, titlul unuia dintre romanele sale. Personajele sale sunt în mod constant bântuite de o nevoie disperată de a fi iubite, afișând totodată o anumită deziluzie care face ca iubirile lor să fie încă de la început sortite eșecului. Singurătatea ar fi deci pentru autor singurul orizont comun care ne ramâne într-o epocă deziluzionată.

Opere principale:

– romane autobiografice: aceste romane își asumă pe deplin relația lor directă cu viața autorului, fiind axate pe relațiile sale de familie; romanele sunt pătrunse de un dandism melancolic, înscriindu-se într-o tradiție moștenită, mai degrabă, de la Alfred de Musset sau François Nourissier.

Memoriile unui tânăr țicnit, 1990 (titlul romanului, Mémoires d’un jeune homme dérangé, face referire la romanele scriitoarelor Bianca Lamblin, Mémoires d’une jeune fille dérangée și Simone de Beauvoir, Mémoires d’une jeune fille rangée); Dragostea dureaza trei ani, 1997; Egoistul romantic, 2005; Un roman francez, 2009.

– romane satirice: critica acerbă a societății de spectacol și de consum, Frédéric Beigbeder a recurs în mod constant la acest gen ce combină în permanență fidelitatea față de lumea reală și o ironie distanțată, reprezentat în special în lucrarea sa cea mai faimoasă, 99 de franci (2000).

Vacanța în comă, 1994; Nuvele sub ecstasy, 1999; Ajutor, îmi pare rău, 2007 (tradus Iartă-mă, ajută-mă).

– romane non-ficționale: începand cu Ferestre asupra lumii, Frédéric Beigbeder experimentează un gen distinct, care respectă în totalitate codurile romanescului și se înscrie complet în real. De exemplu, autorul își imaginează ceea ce au trăit participanții la un eveniment real, precum victimele de la World Trade Center în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001. Această abordare se aseamană cu lucrarea Cu sânge rece a lui Truman Capote sau cu tratarea cazurilor Dominique Strauss-Kahn sau Stern de către scriitorul Régis Jauffret.

Ferestre asupra lumii, 2003; Oona & Salinger, 2014 (personajele omonime sunt scriitorul J.D. Salinger si Oona O’Neill).

***

Premiul Flora este un premiu literar francez, fondat în 1994 de un cenaclu literar ce frecventa Cafeneaua Flora (Café de Flore) situată in cartierul Saint-Germain-des-Prés din Paris, fiind un fel de replică la Premiul Deux Magots, și recompensează un tânăr autor al cărui talent este considerat promițător de un juriu format din jurnaliști.