Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)
Fiecare simte nevoia să fie iubit, aceasta îl înalţă în ochii săi; dar oamenii trebuie iubiţi diferit: pe unul - cu o bunăvoinţă nemărginită, pe altul - cu o asprime permanentă.
Ar fi un subiect curios de cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura şi iubirea nu sunt în fond unul şi acelaşi lucru. Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un individ să depindă de alt individ în hrana lui sufletească sau spirituală. Atât cel ce iubeşte cu pasiune, cât şi cel ce urăşte nu mai puţin pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi părăsiţi când obiectul pasiunii lor dispare. Din punct de vedere filosofic deci, cele două pasiuni par esenţial identice, cu singura deosebire că, din întâmplare, una ne apare scăldată într-o strălucire cerească, iar cealaltă într-o lumină sumbră şi sinistră.
(Litera stacojie)
Există două feluri de statornicie în iubire: unul provine din faptul că găsim necontenit, în persoana pe care o iubim, noi temeiuri de a o iubi, și altul din faptul că ne facem o cinste din a fi statornici.
Vorbeşte-ncet, urmează înainte
Cu glasul tău, izvor de mângâiere,
Căci vorba ta-i ca lamura de miere
Şi înţelesul ei e prea cuminte.
Să pot să te privesc încet – n-aş cere.
Nimica alta, scumpe înger sfinte,
Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte
Ş-arată milă, dragoste, durere.
Tu, idol scump şi dulcea mea lumină,
Rămâi în braţul meu întotdeauna
Căci numai ţie al meu suflet se închină.
Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una...
De chipul tău viaţa mea e plină:
Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.
(Vorbeşte-ncet)
Să iubești și să visezi înseamnă bigamie.
© CCC
Cand iubesti, descoperi in tine o nebanuita bogatie de tandrete si duiosie si nici nu-ti vine sa crezi ca esti in stare de o astfel de dragoste.
Viata nu poate fi inteleasa fara multa generozitate, nu poate fi traita fara multa generozitate. Dragostea constituie adevarata explicatie a celor ce se petrec pe lumea asta, indiferent care o fi explicatia celor ce se petrec pe lumea cealalta.
Iubirea este un şir infinit de‑ntrebări, pe care facem echilibristica vieţii.
In dragoste, nu indraznesti sa risti deoarece ti-e teama sa nu pierzi totul. Si totusi trebuie sa inaintezi, dar cine poate spune pana unde?
Pentru ce te zbuciumi şi amar zâmbeşti?
Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti.
Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot -
N-am venit la tine, să te văd nu pot.
N-am avut ce face, când pe-aici treceam,
Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam.
(Pentru ce te zbuciumi)
(Traducere George Lesnea)
Cel ce iubește femeia este vărul soarelui.
Proverb turcesc
© CCC
Iubirea-i mare numai pe langa un mare vis.
Flacăra acestei inimi, soarele acestor ochi,
Viața vieții mele, sufletul sufletului meu,
află că doar o rază de pe chipul tău
poate sparge marmura și arde diamantele.
(Adonis)
© CCC