Hector Bianciotti, 18 mar. 1930 – 12 iun. 2012, actor de cinema, jurnalist, scriitor și academician francez de origine italo-argentiniană. A trăit 82 de ani.
Hector Bianciotti, scriitor argentinian naturalizat francez, s-a stabilit în Europa din 1955, iar în Franța din 1961. A a colaborat la revistele La Quinzaine littéraire (Două săptămâni literare), Nouvel Observateur și Le Monde.
Autor, în limba spaniolă, de romane (Deșerturile de aur, 1967; Cea care călătorește noaptea, 1969; Acest moment care se încheie, 1972), a unei autobiografii (Tratatul anotimpurilor, 1977, Premiul Medici pentru autori străini și de povestiri (Dragostea nu este iubită), 1982, a fost unul dintre liderii noii generații hispano-americane, în tradiția lui Borgès și Cortázar.
Într-o franceză amplă și muzicală, apropiată de stilul lui Proust, păstrând în același timp urme de baroc spaniol, a scris apoi Fără îndurarea lui Isus (1985), Doar lacrimile vor fi numărate (1989), un omagiu adus mamei sale, și cele trei părți ale Memoriilor sale: Ce povestește noaptea zilei (1992), o evocare a tinereții sale, studiile la seminarul franciscan și despre atracția strămoșilor săi pentru Europa, apoi Pasul atât de lent al iubirii (1995) și Ca urma păsării în zbor, (1999).
Originar din provincia La Pampa, din Argentina, născut într-o familie de fermieri de origine piemonteză, a fost constrâns de părinți să vorbească în limba spaniolă.
În 1945, la vârsta de cincisprezece ani, a început să studieze limba franceză confruntând unele texte în proză ale lui Paul Valéry cu traducerea lor în spaniolă.
În februarie 1955, a părăsit Argentina și a ajuns la Paris, după o escală în Italia și apoi în Spania. A rămas la Roma într-o stare de sărăcie extremă, iar dupa o perioadă de ședere în Napoli, a petrecut patru ani în Spania.
S-a stabilit la Paris începând din februarie 1961. Un an mai târziu, a început să scrie recenzii de carte pentru Editura Gallimard. În 1969, primul său editor, Maurice Nadeau, i-a permis să publice primele sale critici literare în jurnalul bilunar La Quinzaine littéraire.
Trei ani mai târziu, a debutat ca jurnalist literar în Le Nouvel Observateur, o colaborare care a devenit exclusivă abia din 1974, când a părăsit La Quinzaine littéraire.
În 1977, a primit premiul Medici pentru autori străini pentru „Tratatul anotimpurilor”.
Inițial scriitor în propria sa limbă, Hector Bianciotti a început să scrie în franceză abia din 1982. Astfel, naturalizat francez în 1981, din anul urmator nu va mai scrie în limba maternă.
În 1982, a prezidat comitetul de lectură de la Gallimard și aceasta, până în 1989. Pasionat de lectură, a făcut cunoscut publicului scriitori precum Ferdinando Camon, Jean-Baptiste Niel sau Eduardo Berti și a avut un rol important în parcursul literar al lui Hervé Guibert.
Același succes l-a avut pentru „Dragostea nu este iubită”, încununat în 1983 cu premiul pentru cea mai bună carte străină și „ Fără îndurarea lui Isus”, primul său roman francez, care a câștigat Premiul Femina doi ani mai târziu.
In 1986, a părăsit critica literară de la Le Nouvel Observateur și o va exercita pentru Le Monde.
În 1993, întreaga sa operă a fost recompensată de premiul Prințul Pierre de Monaco și de Premiul limbii Franței în anul următor.
Începând din 1995, a făcut parte din juriul Premiului scrisului intim.
Pe lângă statutul său de critic literar pentru „Le Monde”, Bianciotti a devenit membru al Academiei Franceze din 1996.
Ultima sa lucrare, „Scrisori către un prieten preot” (2006), reunește aproximativ cincizeci de scrisori pe care le-a scris între 1989 și 1994 lui Benoît Lobet, un tânăr teolog.
Opere principale:
– Romane în limba maternă: Deșerturile de aur, 1962; Cea care călătoreste noaptea, 1969; Acest moment care se încheie, 1972; Tratatul anotimpurilor, 1977 (Premiul Medici, pentru autori străini, 1977);
– Piesa de teatru: Alții, într-o seară de vară, 1970;
– Nuvele: Dragostea nu este iubită, 1983 (Premiul pentru Cea mai buna carte străină);
– Romane în limba franceză: Fără îndurarea lui Isus, 1985 (primul roman în limba franceză, Premiul Femina); Doar lacrimile vor fi numărate, 1988; Ce povestește noaptea zilei, 1992; Pasul atât de lent al iubirii, 1995; Ca urma păsării în zbor, 1999; O pasiune în cuvinte, 2001; Nostalgia casei Domnului, 2003 (ultimul roman);
– Corespondență: Scrisori catre un prieten preot. Corespondența cu Benoît Lobet, 1989-1994, 2006.
***
Premiul scrisului intim: premiu literar creat de France Loisirs (un club al carților, care vinde cărți prin corespondență sau pe bază de abonament, având în prezent 2, 2 milioane de membri), în 1995, și acordat până în 1999. Acesta recompensează un scriitor francez sau din străinătate, “autor al unei lucrări intimiste: jurnal sau carnet intim, memorii, autobiografie, colecție de suveniruri”. Premiul este însoțit de o recompensă de 30.000 de franci și asigură republicarea lucrării câștigătoare de către France Loisirs.