Incursiune in literatura franceza (1)

lit.fr.

Literatura franceza in secolul al XVII-lea

Vorbind despre literatura franceză din secolul al XVII-lea, este imposibil să ignori influența lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715). Aceasta pentru că, în timpul domniei sale, viața culturală a progresat într-o maniera incomparabilă. Acest monarh a fost patronul literaturii și al artelor, înconjurandu-i pe artiști cu un respect deosebit.

Literatura secolului al XVII-lea poate fi împărțită în patru perioade:

(1600-1636)

Influența lui Malherbe și a Academiei Franceze au fost esentiale. În primul rând, Malherbe a recomandat purificarea limbii, claritatea stilului și a exprimarii. Pe de altă parte, fondarea Academiei Franceze a insemnat o influență considerabilă asupra vieții literare. Fondată de cardinalul Richelieu, in 1634, si oficializată pe 29 ianuarie 1635, sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, Academia s-a angajat în misiunea de a stabili reguli gramaticale pentru limba franceza, să indeparteze cuvintele străine, să purifice vocabularul, să scrie un dicționar și să acorde premii literare.

[A nu se confunda: François de Malherbe,1555-1628, poet francez, critic si traducator; Chrétien Guillaume de Lamoignon de Malesherbes, 1721-1794, magistrat, botanist și om de stat francez, cunoscut pentru sprijinul pe care l-a acordat, în calitate de șef al cenzurii regale, publicarii Enciclopediei lui Diderot și d’Alembert si unul dintre aparatorii lui Ludovic al XVI-lea la procesul acestuia.]

(1636-1661)

Marcată de influența saloanelor literare, această perioadă a asistat la apariția prețiozității. O marchiză, pe nume Rambouillet, de origine franceză si italiană, a vegheat la îmbunătățirea manierelor și a limbajului nobililor. Hotelul Rambouillet era sediul in care se învăța analiza sentimentelor de dragoste, a bunei-cuviinte și a bunelor maniere.

[Catherine de Vivonne, marchiza de Rambouillet – fiica marchizului Jean de Vivonne, senior de Pisani si ambasador in Italia si Spania – 1588-1665, o femeie de excepție care a avut, în secolul al XVII-lea, primul salon parizian celebru în hotelul său (hotel Rambouillet din Paris, rue Saint-Thomas du Louvre.]

(1661-1685)

Această perioadă este cunoscută prin influența lui Ludovic al XIV-lea și triumful clasicismului. Acest curent literar a apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea si este caracterizat prin:

1. revenirea la maestrii antichitatii grecesti și latine, fără a-i imita in mod servil, scriitorii inspirandu-se doar din capodoperele acestora.

2. studiul omului interior (omul spiritual, care se opune omului carnal) și analiza psihologică a personajelor.

3. impersonalitate: eul este suprimat la clasici.

4. dominația rațiunii.

5. combaterea dependențelor și dorințelor umane.

6. precizia vocabularului și a stilului.

7. utilizarea unui limbaj bogat, clar si elegant.

(1685-1715)

Aceasta este o perioadă de tranziție, scriitorii prefigurand, prin intermediul ei, secolul al XVIII-lea.

Molière 

Actor și autor comic, Molière este, fără îndoială, una dintre marile figuri ale literaturii secolului al XVII-lea. Personajele sale sunt tipuri nemuritoare, universale și simbolice, înrădăcinate în realitatea contemporană. Molière si-a formulat doctrina sa literară care-i dezvăluie arta. Astfel, pentru el, marea regula este de a placea; o piesă este judecata dupa impactul ei asupra publicului. Dornic să placa unei audiențe cat mai diverse, Molière a recurs la retete bine examinate pentru a distra orice fel de public. Interesat de satisfacerea publicului său, a ilustrat personaje care se remarca prin firesc și naturalete.

Molière a preluat natura umană drept material esențial pentru comediile sale, dorind sa ilustreze ridicolul oamenilor. Astfel, ipocrizia și imitațiile vicioase ale virtutii au devenit subiecte care l-au inspirat in mod special. Prin schitarea caricaturala a avariției, devotamentului, ipocriziei, Molière a excelat în atacarea viciilor epocii sale. Scopul principal era de a ilustra moravurile societății : Tartuffe era o caricatură a devotamentului, Harpagon, a lăcomiei.

Cum obiectivul comediei este acela de a reprezenta, în general, defectele tuturor oamenilor, portretele se bazează pe observația că fiecare ființă umană se poate recunoaște in acestea.

Temperament melancolic și reflexiv, Molière a cautat în tragedie o profunzime care nu putea fi intalnita  nici in farsă, nici in comedia de intriga, dorind sa inalte comedia la un nivel egal cu cel al tragediei.

Ostil pedanteriei falsilor oameni de știință, minciunii medicilor ignoranți, pretentiei burghezilor îmbogățiti, Molière atacă prețioasele ridicole, burghezii vanitosi, falsii devotati si adevaratii avari, medicii ignoranți și femeile învățate.

Molière a trăit pentru teatru : a jucat teatru, a fost actor, regizor, director de trupa și autor. Era încântat să denunte eroarea, și sa aprobe spontaneitatea.

Molière a avut gust și geniu pentru farsa. La Molière, sunt regasite elementele traditionale ale farsei franceze și italiene, prin recurgerea la cateva procedee cum ar fi: palmuirile greșit adresate, deghizari, jocuri de scenă fanteziste. Autorul folosește un limbaj viguros și alătura grobianismului cuvintelor pe cel al gesturilor. El nu numai ca a folosit elementele tradiționale ale farsei, dar le-a si reînnoit prin geniul  observației și al vieții. Molière a ilustrat pedanti, valeți, fiinte umane. Pedantii au devenit filozofi, medici, prețiosi precum cei pe care ii observa în jurul lui în societate. Molière imprumuta personajelor farsei cuvinte, atitudini și gesturi de un mare realism uman.

Farsa, la Molière, se caracterizează prin amestecul bine dozat al glumei și al realitatii. Acest mod de a recurge la farsă isi găsește motivatia în temperamentul lui Molière, răspunzand intenției sale artistice și tehnicii sale dramatice. El face sa intervina farsa, în mod sistematic și disciplinat, pentru a risipi gravitatea unei situații. Farsa devine un mod de a portretiza caracterele personajelor și de a exprima ideile. În Avarul, discuția care are loc între Harpagon și Flèche, la începutul piesei, dezvăluie caracterul avarului: nelinistit, suspicios. Farsa lui Molière devine o modalitate de a face sensibil adevărul moral. Prin intermediul procedeelor farsei, Molière a scos la iveala un portret profund al sufletului omenesc.

Racine

Poet tragic francez, Jean Racine este considerat unul dintre cei mai mari dramaturgi clasici francezi. Racine a primit o solidă educație jansenista și o largă cultură literara, prin învățarea limbii grecesti și latine. Tragedia raciniana este expresia perfectă a doctrinei clasice, iar Racine respecta mult regulile. În tragedia lui, soarele răsare în prima scenă, deznodământul are loc înainte de căderea nopții. Regula principală a tragediei lui Racine este de a placea și de a impresiona. Toate piesele sale sunt extrase din cele vechi: personajele antichitatii legendare erau familiare publicului educat și el le-a dat măreție și venerație.

La Racine, pasiunea este un monstru devorator. Racine ilustreaza pasiunea ca o forță fatală care distruge fiinta. Eroul lui Racine este condamnat de la nastere, el nu poate sa-si schimbe niciodata destinul: ori a primit harul divin, ori nu. Astfel, se regăseste la Racine influența educației janseniste. În tragedia lui Racine, se ucide și se moare din dragoste. Eroul lui Racine este o fiinta egoista, el nu se poate sacrifica pentru a-si salva iubita sau pentru a-i asigura fericirea. Dacă dragostea este împărtășită, un obstacol din exterior împiedică unirea indragostitilor: pentru Britannicus și Iunia, obstacolul este Nero, pentru Ipolit și Aricia, obstacolul este Phaedra. De obicei, pasiunea la Racine nu este deloc împărtășită. Phaedra il iubește pe Ipolit care o iubește pe Aricia. Pentru a face față indiferenței fiintei iubite, toate mijloacele sunt posibile, inclusiv amenințările cu moartea.

Gelozia este, în tragedia lui Racine, manifestarea pasiunii. Aceasta gelozie il face pe erou nemilos fata de  rivalul său, fata de fiinta iubita și fata de el insusi. Din cauza geloziei, dragostea se întoarce împotriva lui însuși. Cand eroul este sigur ca este tradat, prima lui reacție este explozia de ura și dorinta de răzbunare. Ura este o altă formă a iubirii. Conflictul tragic se bazeaza pe sfâșierea între dragoste și ură a unui suflet gelos. Racine prezinta efectul tragic al contradicției dintre slabiciunea sufletului gelos și puterea absolută a iubitei sau a iubitului asupra vietii fiintei iubite.

Psihologia lui Racine este de un mare realism. Eroii tragici împing totul la extrem pana la asasinat și suicid. Cititorii inteleg toate reactiile și suferințele lor. Cu toate acestea, Racine nu se limitează la un singur gen de erou. Alaturi de pasionatii care pot ajunge pana la crima, apar figuri atasante prin puritatea lor. Eroii lui Racine sunt ființe slabe, afectate de patimi violente, ei sunt jucăria pasiunii lor și acționează sub tirania ei. Incapabili sa-si domine sentimentele, sunt puternici asupra destinului altora si devin astfel nenorocirea altora și propria lor nenorocire. Eroii sunt orbiti de pasiunea lor care le rapeste intreaga libertate. Orgoliul le exasperează pasiunea și le stârnește gelozia. Esența tragediei lui Racine se află în lupta inutila a omului împotriva destinului său. Eroul lui Racine este o fiintă damnata și victima a urii zeilor, amintind de eroul din tragedia greacă.

© CCC

Incursiune in literatura franceza (2)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.