Incursiune in literatura franceza (2)

lit.fr.

Literatura franceza in secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea este cunoscut drept “Secolul Luminilor”. Aceste lumini ale minții au ameliorat soarta umanității luptand împotriva tuturor formelor de nedreptate și opresiune. In decursul acestui secol a inceput confruntarea cu bigotismul și cu prejudecatile.

Secolul al XVIII-lea s-a caracterizat prin umanismul sau, regula respectată fiind aceea a fericirii tuturor și de a face bine. Scriitorii au invocat respectul fata de natură și fata de demnitatea umană si au condamnat absolutismul. Toata literatura Secolului Luminilor a devenit expresia dorințelor oamenilor. Aceste idei s-au datorat în principal răspândirii raționalismului (doctrina filosofică a lui Descartes, conform careia prin intermediul ratiunii se poate distinge adevărul de eroare). Prin aceste idei se dorea studierea marilor probleme sociale. Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă de reflecție, de lupta împotriva prejudecăților.

Spiritul Iluminismului a început să apară în literatura franceză la sfarsitul secolului al XVII-lea, “secolul lui Ludovic al XIV-lea”, a carui domnie s-a încheiat în anul 1715. În ultima parte a domniei sale, acesta a consolidat regimul monarhiei absolute: voința de unificare politică și religioasă a condus la intoleranța ce contesta unii scriitori ai vremii care au condamnat fanatismul religios. Acestia s-au concentrat pe răspândirea ideilor de libertate, toleranță, justiție și realizarea progresului prin ameliorarea vietii materiale, intelectuale și politice a umanității.

O diferență profundă separa autorii secolului al XVIII-lea de predecesorii lor: acestia sunt filozofi reformatori care încearcă să rezolve problemele societatii. Literatura încetează să mai fie dezinteresată pentru a deveni militanta și va fi catalizatorul marii revoluții politice și sociale de la sfarsitul secolului, “Revoluția franceză”.

Secolul al XVIII-lea se plaseaza, de asemenea, sub semnul raționalismului filosofic. Numerosi scriitori au respins orice forma de dogmatism și au avut încredere în rațiune: “lumina înseamnă trecerea de la întuneric la cunoaștere”. Filozofii iluminiști au apărat ideile de libertate, ratiune, toleranță, egalitate, progres și separatia puterilor.

În ambele direcții, științifica și reformista, scriitorii au avut Anglia drept model. Unii au ajuns aici prin forță, condusi de intoleranță ca Voltaire, Rousseau și Abatele Prévost. Pentru alții, a fost o alegere: Montesquieu s-a plasat aici mult timp. Descoperim o literatură plina de noutati. Ideea de enciclopedie a rezultat din traducerea dictionarului enciclopedic englez, un dictionar universal englez in 2 volume,  Cyclopaedia sau Dictionar universal de Arte și Știință de Ephraim Chambers, apărut la Londra în 1728. În 1745, editorul parizian André Le Breton a fost contactat de Gottfried Sellius pentru a se angaja în proiectul de traducere al Cyclopediei, impreuna cu John Mills, dar după multe vicisitudini, Diderot și D’Alembert, care aveau in vedere acest proiect pentru anul 1750, au decis să renunțe la ideea unei simple traduceri pentru a dezvolta un proiect de o mai mare amploare, Enciclopedia sau Dicționarul de Știinte, Arte și Meserii. De asemenea, teatrul englez a avut o mare influență în Franța.

Mișcarea științifica, lansata de Descartes, a înflorit în secolul al XVIII-lea. Mari scriitori au lucrat pentru a dezvolta noi studii, printre care pot fi amintiti Bayle și Fontenelle care au contribuit la difuzarea științei astronomiei și care au combatut credința în supranatural; de asemenea, Montesquieu și Buffon erau interesați în studiul societății și istoriei naturale.

[Pierre Bayle, 1647-1706, scriitor si filozof francez. Intre 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărţi ale timpului.

Bernard Le Bouyer (sau Le Bovier) de Fontenelle, 1657-1757, scriitor, filozof si om de stiinta francez, s-a ocupat cu popularizarea științei prin scrierile sale.]

Montesquieu

Literat și filozof francez, Montesquieu a inspirat începuturile Revoluției Franceze. Montesquieu este autorul Spiritului legilor, care a fost ținta atacului ecleziasticilor și al Scrisorilor persane, considerat o satiră îndrăzneața a moravurilor francezilor de la sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea. Montesquieu a facut un tur al Europei vizitand Austria, Italia, Germania și în special Anglia, unde a petrecut mai mulți ani. Acesta a analizat toate regimurile politice și a stabilit relațiile ce unesc legile unei țări cu tradițiile, clima și economia sa. Era indignat de ideile raspandite care pretindeau că europenii au dreptul sa-i reduca la sclavie pe negrii africani. A studiat, de altfel, si democrația engleză. Astfel, acesta cerea o monarhie constitutionala in locul monarhiei absolute.

Lucrările sale:

Scrisorile persane

Scrisori persane este un roman epistolar al lui Montesquieu care reunește corespondența fictiva între doi călători persani, Usbek și Rica, si prietenii lor ramasi în Persia. Șederea lor în străinătate durează nouă ani. În secolul al XVIII-lea, Orientul și pasiunea de a călători erau la modă. Cu toate acestea, romanul a fost publicat în primăvara anului 1721, în Amsterdam, iar Montesquieu, ca măsură de precauție, nu a mărturisit că el era autorul, declarand colectia ca fiind anonima, el insusi prezentandu-se ca simplu. traducător, ceea ce i-a permis să critice societatea franceză fără a risca sa fie cenzurat.

În 1711, Usbek, un filozof persan păraseste Isfahan pentru a întreprinde, împreună cu prietenul său, Rica, o lunga călătorie in Europa pana la Paris, lasand in urma cele cinci neveste ale haremului sau in grija unui anumit număr de eunuci negri. In scrisori pe care le adreseaza familiilor si prietenilor lor, isi arata surprinderea cu privire la moravurile, condițiile de viață ale societății franceze din secolul al XVIII-lea, fata de politică în special, încheind cu o satiră acida asupra sistemului judiciar, atacand magistratii, Papa, Biserica și regele. Montesquieu își exprimă astfel propriile idei despre societatea franceza. A fost prima dată când satira din Franta a îndrăznit să loveasca atât de sus și atât de puternic.

Considerații

Montesquieu descrie diferitele perioade ale istoriei romane și analizează cauzele măreției (dragostea de libertate, de muncă, de patrie, fermitatea disciplinei militare, înțelepciunea politica care nu se indeparta  niciodată de democrație) și ale decadenței (inegalitatea averilor, intinderea imperiului și tirania) romanilor. Acesta arată că romanii au fost mari atata timp cat au guvernat în conformitate cu anumite principii, apoi, dominația lor universala i-a forțat să schimbe modul de a guverna.

Spiritul legilor

În această lucrare, Montesquieu a dorit să creeze știința legilor pozitive (rațiunea umană), eliminand hazardul, explicand, printr-un principiu comun, fapte disparate. Montesquieu isi arata disprețul față de despotism, regim incompatibil cu “dragostea oamenilor pentru libertate”, și denunță viguros toate abuzurile. Acesta scria despre sclavie: “cum toți oamenii se nasc egali, trebuie spus că sclavia este împotriva naturii.” Idealul lui Montesquieu era moderația și libertatea, iar scopul cercetarii sale era fericirea omenirii.

În lucrarea sa, autorul abordează Constituția engleză. Regimul britanic, aparent monarhic, republican  in realitate, are o valoare exemplară, deoarece asigură echilibrul celor trei puteri: executivă, legislativă și judecătorească. Această constituție este perfect adaptata temperamentului englez. O constituție este bună sau rea în raport cu tradițiile și spiritul general al națiunii.

Montesquieu a studiat, de asemenea, în această lucrare, schita unei constituții franceze în conformitate cu idealul său. El a declarat că monarhia este potrivită temperamentului francez. Pentru el, clima afectează temperamentul oamenilor; avem, prin urmare, mai multa vigoare în țările cu climă rece decât în țările calde. De la influența climei asupra temperamentului, Montesquieu conchide influența sa asupra legislației.

Voltaire

François Marie Arouet a fost închis în Bastilia pentru ca a scris versuri satirice despre regentul Philippe d’Orléans. La ieșirea din închisoare, si-a luat numele de Voltaire. După o dispută cu un nobil, a fost din nou închis și apoi exilat în Anglia. Șederea în aceasta țară a fost foarte profitabila pentru el. Acolo a studiat regimul politic englez și mintea lui a luat o turnură filozofică. La întoarcerea în Franța, a inceput sa scrie lucrari filozofice și istorice. A abordat toate genurile literare: poezie, teatru, povestire filosofică, istorie și filosofie. Ca poet, a scris două epopei Henriada și Epistolă către Horatiu. A compus si multe tragedii: Zaira, Meropa. Voltaire a lasat vreo douăzeci de romane scurte a caror fantezie a luat o alura orientala și în care imita ficțiunile lui Swift. Lucrările sale prezintă idei morale, filozofice și politice într-o formă romanesca luminoasa si placuta: Zadig și Naivul.

Influența lui Voltaire a fost considerabila fie ca este vorba de literatură sau de politică. Ideile sale au pregătit Revoluția Franceză. El a ruinat autoritatea morală a Bisericii și a atacat despotismul monarhiei absolute. A apărat ideile de justiție și toleranță. Spiritul sau este rezumat în aceste cuvinte: libertate, toleranță și progres.

Voltaire a scris multe lucrari care dezvăluie o documentare serioasă, dar care poartă judecati cu caracter personal: Istoria lui Carol al XII-lea, Secolul lui Ludovic al XIV-lea, Eseu asupra moralei (acesta din urmă este considerat o istorie universală a civilizației). Ceea ce este nou la Voltaire este faptul că descrie povestea vieții de zi cu zi a oamenilor, obiceiurile lor, literaturile lor în locul istoriei regilor. A aprofundat  domeniul științei istorice. Scopul sau era să extragă din trecut învățăminte pentru prezent.

Lucrările sale:

Candide

Acesta este cel mai sarcastic dintre romanele lui Voltaire. După aventurile cele mai dramatice din toate țarile imaginabile, Candide, elevul filosofului optimist Pangloss, intalneste un biet bătrân care îi dă sfatul simplu de a munci pentru a găsi fericirea: “munca alunga din noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia.” Aceasta este ceea ce Candide decide sa faca, dupa cum va declara in formula sa finala, “trebuie sa ne lucram grădina.” Voltaire a aplicat el insusi, la sfârșitul vieții sale, lecția lui Candide. Pentru el, munca va fi, de asemenea, o luptă împotriva intoleranței și nefericirii oamenilor.

Scrisori filosofice

Scrisori filosofice sau Scrisori englezesti au fost publicate de Voltaire în 1734. Lucrarea consta din douăzeci și cinci de scrisori care abordează domenii destul de diferite: religie, știință, arte, politică sau filozofie (Pascal in special). Este evident faptul că această carte, prin modul în care este scrisa, este destinata unor oameni mai mult sau mai puțin cultivati, capabili să citească, dar care necesită în continuare o anumită educație. Avem aici o suită de scrisori și, daca li se spune scrisori, ar trebui sa existe si destinatari. Se pare că aceste scrisori nu sunt scrisori personale care ar fi fost trimise anumitor persoane, ci sunt scrisori deschise, destinate a fi citite de mai multe persoane prin publicarea lor sub forma unei carti.

Cartea este un ansamblu de impresii si idei pe care autorul le-a declarat despre Anglia, descoperind acolo o libertate religioasă și politică. Voltaire a descris legile, civilizația și gândirea engleză. Prin intermediul elogiului instituțiilor engleze, Voltaire prezinta o critica politică a Franței.

Religie: in scrisorile I-VII, Voltaire abordează în primul rând problema religiei, trecand in revista unele dintre religiile care il înconjoară: quakerii (I-IV), anglicanii (V), presbiterienii (VI), precum și socinianii (VII).

Stiinta: Voltaire a dezvăluit în scrisorile XIV-XVII opinia sa despre Newton (apreciativa), despre Descartes (depreciativa) și despre legile lor.

Arta: Voltaire critică situația artiștilor din Franța: deși există în Franța academii și organizații, artiștii sunt săraci și nu sunt stimati, în timp ce în Anglia, li se ofera mijloacele pentru a putea crea fără grija banilor.

Politica: despre Parlament (VIII), despre guvern (IX), despre comert (X) etc

Filosofie: in ultima scrisoare (XXV), Voltaire critica anumite idei ale lui Pascal, preluand citate din Cugetarile sale și apoi prezentand propriul punct de vedere cu privire la același subiect. Diferența majoră dintre acesti doi filosofi este concepția lor despre om: Pascal subliniază aspectul mizerabil și nefericit al omului care-si umple golul interior prin divertisment, în timp ce Voltaire afișează ca un adevărat filozof al Iluminismului credința în om.

Dicționarul filosofic

Dicționarul filosofic sau Alfabetul ratiunii este o lucrare a lui Voltaire, publicată în 1764 sub titlul Dictionar filosofic de buzunar, conceput de autor ca o mașină de război împotriva “Infamului”.

În această lucrare, Voltaire a fost influențat de Pierre Bayle. Cartea se prezinta sub forma unui dicționar, organizarea sa supunandu-se în mod evident logicii ordinii alfabetice, și, prin urmare, necesită “o lectura in ordinea scrierii”, cum spune Voltaire în prefața sa la ediția din 1765 a dicționarului. Dictionarul este format dintr-o serie de articole despre filozofie, suflet, om, ignoranță. De asemenea, vorbește despre literatură, politică și mai ales despre religie.

Rousseau

Jean-Jacques Rousseau si-a pierdut mama la nasterea sa. A fost crescut de tatăl său, care i-a neglijat educația și i-a încurajat tendința spre reverie. Copilul, retras in sine insusi, a fost atras de biblioteca tatălui său, in special de romanele care i-au trezit sensibilitatea și spiritul romantic, prinzand gustul reveriei în singurătate. La vârsta de 10 ani, a fost trimis într-o pensiune, unde a trăit doi ani fericiți în mediul rural, abandonat viselor sale. Iubea natura și libertatea. Rousseau a avut tot felul de meserii, experimentand umilinta și foamea. Îi plăcea să se izoleze de lume și sa uite viața reală. Intreaga doctrina a lui Rousseau este rezumată de acest principiu: “Omul, bun, liber și fericit în starea naturală, a devenit rău, sclav și nefericit din cauza societății.” Astfel, natura a făcut omul fericit, dar societatea l-a făcut mizerabil.

Influența lui Rousseau

În literatura: Rousseau este o sursa de romantism, tratand cu pasiune temele dragostei, ale viselor, ale melancoliei, amestecand sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. Sentimentul sau dominant este Eul care a apărut în literatura odata cu el.

În politică: a readus democrația în moda vremii, apărand libertatea și atacand nedreptatea socială, pregatind, astfel, Revoluția Franceză.

În pedagogie: este considerat unul dintre cei mai renumiti pedagogi, iar pedagogii moderni se inspira din ideile sale.

Lucrările sale:

Contractul social

In această lucrare, Rousseau dorea să distrugă societatea nedreapta a timpului său și să o înlocuiască cu o societate care va fi corecta deoarece se bazeaza pe natură. Rousseau a imaginat un tip ideal de republică in care oamenii, liberi și egali, se unesc printr-un contract si fac legi care sunt expresia voinței generale. Cartea a insemnat un punct de cotitură în gândirea politică a vremii. Pentru Rousseau, intreaga societate umană se bazează pe un contract între participanții săi, iar suveranitatea rezidă în oamenii care acceptă acest contract ce presupune egalitatea civilă și politică a tuturor cetățenilor, a tuturor contractanților. Contractul a avut o influență considerabilă asupra acțiunii politice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și a fost unul dintre catalizatorii Revoluției Franceze.

• Emile sau Despre educatie

Este un roman pedagogic, un tratat educațional despre “arta de a forma oamenii”, publicat în 1762. Rămâne și astăzi una dintre cărțile cele mai citite si mai apreciate pe această temă. De exemplu, in Japonia, autoritatea pentru dezvoltarea copilului a impus ca toate cadrele didactice din grădinițe sa citească Emile.

Acesta descrie un elev imaginar, Emile, și un tutore ideal care este, de asemenea, naratorul. Lucrarea a avut un mare succes datorita ideilor noi pe care le conținea. Rousseau reaminteste mamelor anumite datorii față de copiii lor precum alaptarea. A pus un accent puternic pe cultura fizică. Cu toate acestea, romanul contine si parti imaginare, nerealiste, susținand o educație departe de societate, în mijlocul naturii. Acest tip de educație este imposibil și comporta un pericol grav: după ce a dobândit gust pentru această viață solitară, copilului ii va fi greu sa se integreze în societate. Ultima carte tratează “educația” sau mai degrabă lipsa de educație a fetelor pornind de la un alt exemplu fictiv, Sophie, crescuta si educata pentru a fi soția lui Emile. Într-adevăr, Rousseau se opune educației fetelor și adoptă o poziție foarte discriminatorie in privinta rolului femeilor în societate, în privinta imaginii rolului lor în familie. În ciuda acestor deficiențe, Emile marchează o dată importantă în istoria pedagogiei.

Cele 5 carti ale lucrarii:

Cartea 1: Sugarul. Dezvoltarea fizica, de la naștere și până la varsta de 2 ani, copilul va trebui să fie crescut de mama sa și lasat in starea naturală.

Cartea 2: Varsta naturii. Educarea simțurilor “de la 2 la 12 ani”, copilul va fi crescut de către un tutore, în mediul rural, departe de societate. Tutorele va acorda o mare importanta exercitiilor fizice. Pentru Rousseau, aceasta vârsta trebuie să fie mai putin cea a cărților cât cea în care relațiile lui Emile cu lumea se extind și se multiplica în scopul de a dezvolta simturile și pentru a obișnui copilul să facă, pornind de  la datele sensibile, deduceri.

Cartea se încheie cu exemplul unui băiat pentru care această etapă a educației a fost o reușită. Tatăl il ia  pe copil sa inalte zmeul și îi cere să găsească poziția zmeului pornind de la umbra lui. Deși nu a fost învățat să facă acest lucru, copilul, care si-a dezvoltat capacitatea de a înțelege lumea fizică, precum și capacitatea de a face deductii, reușește cu ușurință.

Cartea 3: Varsta vigorii. Educația intelectuală “de la 12 la 15 ani”, formarea intelectuală a lui Emile se va face prin contactul direct cu lucrurile. Aici începe să se ridice problema alegerii unei meserii. Rousseau consideră necesara învățarea unei meserii manuale, mai puțin din motive economice, cat din motive sociale: învățarea este modalitatea ideala de socializare.

Cartea 4: Pubertatea. Educația morală “de la 15 la 18 ani”, se va incepe sa i se vorbeasa despre Dumnezeu. Aceasta carte este dedicata in special iubirii și religiei. Profesiunea de credință a vicarului savoyard, de multe ori publicata separat, care examinează originile credinței, a fost subiectul multor controverse.

În paralel cu teoriile strict pedagogice, Emile intelege celebra Profesiune de credință a vicarului savoyard, care ofera indicatii pretioase asupra ideilor religioase ale lui Rousseau. Aceasta s-a dorit un model despre cum să fie introdusi tinerii in problemele religioase.

Cartea 5: Maturitatea: căsătoria, familia și educația femeilor. Căsătoria lui Emile. Educația lui fiind încheiata, Emile se va căsători cu Sophie, o tânără cu gusturi simple, care va fi, în același timp, o companie plăcută și o buna menajeră.

Confesiuni

Aceasta lucrare urmărește viața lui Rousseau de la naștere si până la decizia sa de a pleca in Anglia. Este un fel de pledoarie în care autorul isi dezvăluie întreaga poveste a vieții pentru a dovedi puritatea intențiilor sale. Confesiunile ne ajuta să cunoaștem caracterul autorului, sensibilitatea și orgoliul sau.

Beaumarchais

Scriitor, jurnalist, dramaturg, editor și muzician, Beaumarchais este considerat una dintre marile figuri ale secolului raționalismului. Nu era un revoluționar, ci una dintre figurile emblematice ale Iluminismului care a reușit să pregătească revoluția prin scrierile sale, fiind considerat un precursor al Revolutiei Franceze si al libertatii de opinie. Foarte reprezentativ pentru timpul său, Beaumarchais a transpus pe scenă ideile filozofilor. Spirit combativ, iubitor de libertate, era interesat de binele oamenilor. A demascat puterea clerului și a magistraților, viața politica și arbitrarul cu care s-a confruntat el insusi. Urmasul lui Molière, Beaumarchais a reînviat teatrul comic. Piesele sale sunt un amestec de diferite tipuri de comedie, fiind  foarte interesat de satira sociala.

Lucrările sale:

Bărbierul din Sevilla

Este o capodoperă a comediei de intriga si a diverselor travestiri. Tema piesei este inspirata de Scoala femeilor de Molière, cu excepția faptului că povestea se concentrează pe punctul de vedere al tânărului și al valetului său, și nu pe cel al batranului.

Un mare senior spaniol, contele Almaviva s-a îndragostit de o tânăra orfana, Rosina, si este gata sa faca orice pentru a i-o smulge lui Bartolo, batranul său tutore, care a avut intotdeauna de gand sa se căsătorească cu ea. În timp ce Almaviva, deghizat, încearcă să-si realizeze planul, da peste fostul său valet, Figaro, care, batjocoritor, dar  pețitor, îl va ajuta în planurile sale. Astfel, contele Almaviva, ajutat de valetul sau, Figaro, se introduce in preajma tinerei Rosine, o elibereaza de sub tutela barbara a batranului Bartolo și reușește să se căsătorească cu ea.

Prin intermediul lui Figaro, personajul prin care Beaumarchais a introdus mesajele în piesa, autorul satirizeaza nobilimea si ii apara pe oamenii simpli precum valetii.

Nunta lui Figaro

Figaro, intrat în serviciul contelui Almaviva, trebuie să se casatoreasca cu Suzanne, prima camerista a contesei. Dar contele, care incepe sa se plictiseasca de soția sa, este în căutare de aventuri galante. Atras de farmecul Suzannei, Almaviva intenționează să restaureze dreptul stapanului, care sa-i permita să se bucure de farmecele oricarei tinere mirese, înainte ca soțul ei sa profite de ele. Ajutat de Bazile, contele ii face avansuri din ce în ce mai clare Suzannei, determinand-o pe aceasta sa dezvaluie totul lui Figaro si contesei. Ridiculizat în timpul unei intalniri galante, care era de fapt o capcană, contele se aruncă in genunchi în fața soției sale și ii cere iertare, în timp ce Figaro se casatoreste cu Suzanne. In această piesa, alaturi de o comedie de intriga, se intrevede si o comedie satirică prin ridiculizarea justiției. De asemenea, este evocat statutul femeilor și sunt denunțate privilegiile nedrepte ale societății feudale. Rivalitatea dintre conte și Figaro pare un conflict istoric sau politic între vechiul regim agățându-se de privilegiile sale și o nouă lume plină de tineri, promisiuni si incertitudini.

Mama vinovata sau Celalalt Tartuffe

Această piesă completează trilogia lui Figaro, dupa Barbierul din Sevilla si Nunta lui Figaro, dar nu este la fel de reușita, nemaiexistand nici buna dispoziție, nici satira ce constituiau forta celor două părți anterioare.

Diderot

Diderot a fost unul dintre marii filosofi ai secolului al XVIII-lea. Acesta si-a sacrificat 25 de ani din viata pentru publicarea Enciclopediei. Și-a început cariera de scriitor prin “eseuri filosofice.” A respins practica religioasă și credința în Dumnezeu. Potrivit lui Diderot, totul se naște din materia în sine.

Autorul își exprimă gândurile în “Convorbiri intre d’Alembert și Diderot” și “Scrisoare despre orbi pentru uzul celor care văd.” În aceasta din urmă, Diderot demonstrează faptul că orbii nu pot vedea perfecțiunea creației. Astfel, le-ar fi imposibil să creadă în Dumnezeu. Gândirea filosofică a lui Diderot poate fi rezumata în aceste cuvinte: natura omului, locul său în lume, sensul destinului său, mijlocul de a întemeia o morală.

Diderot poartă in sine un conflict interior, o contradicție, un paradox între rațiune și sensibilitate. Senzual și vorbăreț, Diderot este lipsit de tact; greșelile sale reflectă o lipsa de delicatete în sentimente. Acesta dezvaluie o confuzie între viciu și virtute.

Diderot a scris mai multe romane in care încearcă să prezinte realitatea. Pasionat de teatru, a scris două piese de teatru: “Fiul natural”, ” Tatăl de familie”. Dar cea mai faimoasa lucrare ramane “Paradoxul despre comediant”. Diderot a realizat o reformă în teatru, contopind genurile vechi. Eroii nu mai sunt regi, ci oameni din popor, adica cei ce muncesc. Drama este scrisa în proză, iar limbajul folosit este familiar, plin de umor.

Lucrările sale:

Călugărița

Textul lui Diderot este inspirat din surse istorice și literare. Povestea este inspirată de o calugarita de la mănăstirea regala din Longchamp (Bois de Boulogne, langa Paris), Marguerite Delamarre, care a făcut sa se vorbeasca despre ea în saloanele literare, în 1758, deoarece s-a adresat in scris justiției, cerând să fie eliberata din mănăstirea unde o inchisesera părinții ei. Aceasta tanara era copilul nelegitim al mamei sale cu un alt barbat decat tatăl său. De teama sa nu ajunga in iad, mama ei, prin șantaj emoțional, a convins-o să meargă la mănăstire. Romanul lui Diderot încorporează cu siguranță elemente ale vieții surorii sale  care a murit, cu mintile ratacite, la mănăstire.

În această roman memorialistic, Diderot prezintă o tânără călugăriță, Suzanne Simonin, închisa într-o mănăstire impotriva vointei ei si constransa de părinții săi sa-si rosteasca juramintele la sfarsitul noviciatului. Într-adevăr, din pretinse motive financiare, acestia au preferat să-si trimita fiica la mănăstire. In realitate, deoarece era un copil nelegitim, mama ei spera in acest mod să-si ispășească greșeala din tinerete. Suzanne vrea să-si retraga promisiunile, și pentru aceasta, da în judecată comunitatea de maici, ceea ce-i atrage dizgratia din partea staretei care o supune umilintelor fizice si morale. Autorul isi imaginează viața pe care aceasta a dus-o in cele trei mănăstiri unde a fost transferata, realizand o satiră a mănăstirilor de femei din secolul al XVIII-lea.

Nepotul lui Rameau sau A doua satira

Este un dialog scris de Diderot, o discuție informală intre “Eu”, naratorul, filozoful si “El”, Jean-François Rameau, nepotul celebrului compozitor Jean-Philippe Rameau.

Motto-ul (epigraful) cartii este un citat al lui Horatiu: “Vertumnis, quotquot sunt, natus iniquis.” (nascut sub influenta maligna a tuturor Vertumnis-ilor împreună), adică, sub influenta tuturor schimbarilor timpului.

Personajele. Nepotul lui Rameau este artist, filozof, capricios și cinic. Comparativ cu “nepotul”, filosoful întruchipează reflecția, avand drept scop sa-i dea replica Nepotului. Rameau respinge valorile morale impuse de societate: virtute, prietenie. El crede că trebuie să fii imoral pentru a avea succes. Filosoful încearcă să-l convingă că numai onestitatea te poate face fericit. Cei doi bărbați discuta astfel într-o cafenea din Palatul Regal. Ei se întreabă carei persoane trebuie să-i semeni pentru a deveni cetățeanul ideal.

Morala. Având aspectul unei conversații informale, această discuție este centrata pe tema moralității – temă importantă în opera lui Diderot. Ea este tratata in mai multe moduri, cum ar fi educația, locul omului de geniu în societate, muzica… Oamenii, pentru a-si satisface nevoile, se supun și se indeparteaza de valorile apărate de filozof pentru că filosofia ar fi nerealistă. Cu toate acestea, viața Lui pare goala și neproductiva, inutila și vana. Acesta nu ar fi produs nimic acolo unde filosoful lucreaza pentru binele umanitatii.

Lucrarea reprezinta o satiră a întregii societăți, Diderot expunand probleme morale și sociale și descriind personajele și mediile acestora.

[Vertumnus (Vortumnus sau Vertimnus), in mitologia romana, era zeul anotimpurilor, al schimbarii și al creșterii plantelor, precum și al grădinilor și al livezilor de pomi fructiferi, putand sa ia orice forma dorea.]

Jacques fatalistul si stăpânul său

Subiectul principal al cărții este discutia dintre valetul Jacques și stapanul său al carui nume nu este precizat. Cei doi călătoresc, mai intai călare și apoi pe jos, spre o destinație pe care naratorul o lasa destul de vaga și, pentru a risipi plictiseala călătoriei, Jacques este obligat de stăpânul său să-i povestească povestea iubirilor sale. Cu toate acestea, povestea lui Jacques este întreruptă continuu de alte personaje și diverse ghinioane comice. Alte personaje din carte isi spun propriile lor povești și ele, de asemenea, sunt întrerupte continuu. Există chiar și un “cititor”, care întrerupe periodic naratorul cu întrebări, obiecții, și cereri pentru mai multe informații sau detalii. Poveștile spuse sunt de obicei pline de umor și dispun de personaje complexe care se complac în înșelăciuni si amagiri. Diderot isi impune  prezența in lucrare, intrerupand dialogul pentru a comenta pe marginea povestii si a-si spune parerea.

Marivaux

Scriitor, jurnalist, romancier și mai ales dramaturg fecund, Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, observator lucid al lumii in plina evolutie, este considerat un adevărat novator al comediei personalizate, pe un ton nou, in limbajul conversational. Îndrăgostit de teatru și de adevăr, Marivaux a creat comedia de dragoste, făcand din dragoste tema unică a tuturor pieselor sale. În plus, teatrul sau a aplicat deviza comediei ce pledează pentru “corectarea moravurile prin râs”. Maestru al mastii si al minciunii, Marivaux a considerat limbajul drept principalul instrument al minciunii. Personajele lui Marivaux sunt adeseori tineri care se tem de ideea de a-si dezvălui sentimentele. Toate comediile lui Marivaux sunt făcute din nimic, dar acesta zugraveste iubiri tandre ce conduc la nunti plăcute.

Stilul lui Marivaux – foarte simplu și prea rafinat – se potriveste psihologiei eroilor săi. Acest lucru a dat naștere cuvântului “marivodaj”: limbaj galant, subtil, pedant; amabilitate artificială, prețioasă; alambicat, intortocheat. Cuvantul desemneaza nu numai stilul, ci si forma de analiză psihologică și morală rafinată. Personajele sale folosesc uneori costume și măști pentru a dejuca planurile dintre stapani și servitori, pentru a denunța anumite prejudecăți sociale și pentru a face sa triumfe adevărul. Pentru a dezvălui adevărul complex al sentimentelor și al gândurilor, Marivaux nu a cautat nicidecum “claritatea exacta”, ci o formă de sugestie care lasă să se ghicească mai mult decât se spune. Stilul special, marivodajul, i-a frapat pe contemporanii săi prin unicitatea sa, prin incercarea de a crea asociații de cuvinte inedite, dovedind o extraordinara finete a spiritului care uneori a fost confundata cu un rafinament excesiv in exprimare. Dialogurile comediilor sale demonstrează aceasta subtila stăpânire a limbajului. Dupa Molière, Racine, Pierre Corneille si Musset este al cincilea cel mai jucat autor de catre Comedia Franceza.

Lucrările sale:

Surpriza dragostei

Un tânăr și o tânără sunt forțați să se intalnească și să discute problemele lor, ajungand in final sa se iubeasca fara sa-si dea seama, mărturisindu-si dragostea reciproca. Reticentele unei iubiri care nu este cunoscuta sau care se luptă cu sine, confesiunile întârziate din cauza pudorii, cuvintele care contrazic sentimentele, sunt caracteristicile fermecătoare ale acestui comedii pe care Théophile Gautier o considera capodopera lui Marivaux.

•  Încercarea

O tanară iubește un tânăr, ii ascunde, apoi ii arata dragostea, căsătorindu-se în cele din urmă. Una dintre bijuteriile cel mai fin cizelate ale teatrului lui Marivaux, piesa a fost de multe ori refăcuta și actorii o numeau de obicei Incercarea noua, pentru a o deosebi de Incercarea reciproca, de Incercarea  sateasca etc. Ca în multe dintre piesele sale, deznodământul intrigii se bazeaza pe o travestire.

Jocul dragostei și al intamplarii

O tânără, Sylvia, pentru a-l studia mai bine pe tânărul căruia ii fusese destinata, s-a deghizat in servitoare, în timp ce tânărul, Dorante, care are aceeași idee, s-a deghizat in valet. Aventura inceputa de Sylvia, distractiva la început, se transformă într-un coșmar pentru ea, atunci când își dă seama că este atrasa de valetul care o curteaza discret, în timp ce comportamentul tanarului caruia ii era promisa o îngrozește, mai ales că domnul Orgon, tatal ei, amuzat de situație, refuza să întrerupă jocul.

Respectând codurile bunei-cuviinte, jocul va avea ca deznodamant reluarea pozitiilor de catre stapani si servitori. Marivaux, în această comedie cu dialoguri spumoase, studiaza ordinea stabilită și prejudecățile sociale inversand raporturile stapani-servitori. Dublul joc al măștilor creează complicații și quiproquo-uri (neînțelegeri, incurcaturi), dar în cele din urmă femeile s-au descurcat cel mai bine. Astfel, Lisette, camerista, este prima care înțelege ceea ce se întâmplă, dar nu se demască pana cand Arlequin, valetul nu ii mărturiseste adevarata sa poziție. Silvia află apoi că o curteaza Dorante, în livreaua de valet, dar mândria o face sa ii ascunda cine este. Obtinand de la Dorante propunerea de a se căsători cu el, în timp ce inca era considerata o camerista, Sylvia “actioneaza ca o femeie moderna, care vrea să-și asume responsabilitatile și să ia parte la destinul său”.

Taranul parvenit (neterminat)

Ca si Viața Mariannei, acest roman memorialistic este o poveste la persoana întâi. Iacob de La Vallée isi povesteste  tinerețea, la fel ca Marianne, iar viața celor două personaje contine, in liniile generale,  anumite analogii. Marianne este un copil gasit pe drum, dar dragut, spiritual, sincer care isi croieste singur un drum în viata, trecand prin tot felul de dificultăți. Iacob este fiul unui taran sărac, dar băiat frumos și foarte inteligent, care, de asemenea, isi croieste singur drumul în viata. Dar, mediul în care evolueaza fiecare este diferit: Marianne este introdusa în aristocrație, Jacob accede în burghezie.

Eroul, Iacob, devenit stăpânul satului din care a plecat, povesteste cum a ajuns in această poziție. Tanarul țăran a ajuns la Paris, la vârsta de 18 ani, și și-a dat repede seama că femeile il plăceau. Datorită lor, el a reușit, să se ridice pana la a se căsători cu o burgheza bogata, continuandu-si apoi ascensiunea socială datorita unor imprejurari favorabile. Acest roman, care reia schema picaresca, reprezinta un pretext pentru un studiu al moravurile contemporane. Piesa prezinta interes si datorita personajului atasant, Iacob, care, desi a facut avere, nu încearca să-si ascundă originile: el se întoarce în satul său și isi ajuta compatrioții.

Viata Mariannei (neterminat)

Viata Mariannei sau aventurile Doamnei contese de *** este un roman neterminat al lui Marivaux. Acest roman, scris în același timp cu Tăranul parvenit, a fost construit în același mod: personajul principal face o retrospectivă a vieții sale, ceea ce permite zugravirea societatii timpului. Dar aici, eroina este o orfana care se află în Paris, pierduta după moartea protectorilor sai.

Marele succes al romanului Viața Mariannei trebuie să fie atribuit în parte corespondenței perfecte între autor, epoca lui, personajele sale și cititorii săi. Ar fi dificil de realizat, în Viața Mariannei, mai mult decât Marivaux, perspicacitatea care anticipeaza si uneori elocvența care impresioneaza. Pentru a se situa cat mai aproape de adevăr, autorul descrie subiectul cu detalii abundente. Acesta se afla în meandrele nesfârșite ale acestei lungi povesti, în largul sau în mijlocul incidentelor nenumărate care par să nu ii creeze probleme in privinta imaginației, deoarece acestea sunt strâns legate de actiunea care devine mai interesanta, întârziind deznodământul.

Viața Mariannei a fost pe placul cititorilor din timpul său, care au dorit sa urmareasca viața unei tinere orfane, pornind de la conditia cea mai umila, și greutățile cu care s-a confruntat înainte de a ajunge la  consideratie și avere, chiar dacă condițiile raman necunoscute din cauza romanului incomplet.

© CCC

Incursiune in literatura franceza (3)

Incursiune in literatura franceza (1)

Incursiune in literatura franceza (4)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.