Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig)
(Traducere George Lesnea)
Nu sunt lungi plânsul și râsul,
Dragostea și dorința și ura:
Cred că nu mai sălășuiesc în noi după ce
Trecem poarta.
Nu sunt lungi zilele vinului și trandafirilor:
Dintr-un vis cețos
Drumul nostru iese la iveală pentru un timp, apoi se închide
Într-un vis.
(Vitae summa brevis spem nos vetat inchoare longam)
© CCC
***
Vitae summa brevis spem nos vetat inchoare longam. (Horatius, Odae)
Scurtimea vieții nu ne îngăduie să ne făurim speranțe de lungă durată. (Horațiu, Ode)
Limita dintre viaţă şi moarte se numeşte tăcere.
Viata si spiritul sunt doua puteri, sau doua necesitati intre care omul se afla plasat.
Fiecare viaţă e alcătuită din multe zile, zi după zi. Umblăm prin noi înşine, întîlnind tîlhari, fantome, uriaşi, bătrîni, tineri, soţii, văduve, cumnaţi. Dar întotdeauna întîlnindu-ne pe noi înşine.
(Ulise)
Viața… mai plină de mister – din acea zi în care a venit peste mine, ca un mare eliberator, gândul că viața poate fi un experiment al celui ce cunoaște.
(Știința voioasă, Cartea a patra, fragmentul 324, 1882)
Astfel descrie Nietzsche acea experiență definitorie pentru gândirea sa.
Secundum naturam vivere.
A trai potrivit cu legile naturii.
Trăim în Caragiale, visând la Eminescu.