Ion Petrovici

Ion Petrovici, 2/14 iun. 1882 – 17 febr. 1972, filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator și om politic, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, fost Ministru al Educației Naționale. A trăit 90 de ani.

În 1899 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, având printre profesori pe Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. În aceeaşi toamnă prezintă Teatrului Naţional din Bucureşti piesă de teatru în versuri O  sărutare, care, recomandată de I.L. Caragiale, va fi reprezentată pe 21 martie 1900.

Participă în vara anului 1904, ca membru al unei delegaţii de studenţi ai Universităţii din Bucureşti, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, ce a avut loc la Suceava, aflată în acel timp sub administraţie austriacă.

În 1904 obţine licenţa în Filosofie, iar un an mai târziu, în iunie 1905, devine primul doctor în filosofie al unei universităţi româneşti.

În anul universitar 1905–1906, timp de două semestre, frecventează cursuri de filosofie la Leipzig, audiindu-i pe Wilhelm Wundt şi Hans Volkelt, şi la Berlin, unde ascultă prelegerile lui Friedrich Paulsen, Wilhelm Dilthey şi Aloïs Riegl.

În noiembrie 1906 este numit conferenţiar la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi, iar în 1912 este definitivat ca profesor.

Între 1923 şi 1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.

La sfârşitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbona şi la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, unde prezintă comunicările „La Nationalité en Philosophie“ şi respectiv „L’Idée de néant“. Stabileşte legături de colaborare cu André Lalande şi Paul Gaultier.

În guvernul prezidat de Octavian Goga (1937–1938) devine ministru al Educaţiei Naţionale. În această calitate creează o catedră de filosofie la Universitatea din Cluj pentru Lucian Blaga.

În 1941 acceptă portofoliul de ministru al Culturii Naţionale în guvernul lui Ion Antonescu. Este arestat şi deţinut până în 1964.

Opere principale:

O problemă de filosofie, 1904; Paralelismul psihofisic, 1905; Rolul și însemnătatea filosofiei, 1907;  Cercetări filosofice, 1907; Teoria noțiunilor. Studiu de logică, 1910; Noi cercetări filosofice, 1911; H. Poincaré (ca filosof), 1911; Probleme de logică, 1911; Curs de logică. Vol I, Logica formală, 1916 etc.