Incerci un sentiment nou de putere sa poti participa la faurirea propriului tau caracter.

Invidia…umbra credincioasa a admiratiei.

Nimeni nu dispera cat timp mai exista indoiala.

In general, fericirea ii face pe oameni mai buni.

Exista oameni care infrunta durerea si o accepta: caractere tari, pe care tocmai greutatea poverii ii face sa-si simta puterea, pe cand cei cu caractere slabe si fara vointa se lasa prada durerii, cum te lasi prada unei boli: ca o boala, durerea ii cuprinde, patrunde pana in adancul fiintei lor si devine una cu ei.

Daca cel ce invinge este bun, nu inseamna ca cel invins este rau.

Este in natura lucrurilor ca, dupa ce ai trecut de prima tinerete, mai devreme sau mai tarziu - asta depinde de caracterul fiecaruia - sa vina ziua cand resemnarea iti apare ca o ispita si te indeamna sa-ti iei ramas bun de la cele imposibile si sa te multumesti cu cele posibile.

Oamenii ce traiesc in dezacord cu propria lor fire sunt nevoiti sa caute adapost pe langa altii.

Este atat de amar si de deprimant sa vezi ceea ce in taina sufletului tau esti convins a fi adevarul si dreptatea, batjocorit si palmuit…sa auzi cum este defaimat cu cuvinte triviale si sa nu poti face nimic, nimic altceva decat sa iubesti acest adevar cu inca si mai multa fidelitate, sa ingenunchezi cu inca si mai multa veneratie in fata lui.

Trebuie sa-ti cladesti viata pe ceea ce este sanatos in tine.

Fiinta noastra creste odata cu cunostintele dobandite, se limpezeste prin ele si se aduna in ele. Este tot atat de frumos sa inveti pe cat este sa traiesti.

Totul se modeleaza, totul are insemnatate, ceea ce este si ceea ce visam, ceea ce stim si ceea ce presimtim, toate acestea isi imprima usor, dar sigur, liniile fine care vor fi apoi modelate si cizelate, adancite sau netezite.

Cand cineva a devenit posesorul intregului adevar, al singurului adevar autentic, n-ar fi oare de neiertat daca l-ar pastra numai pentru sine, lasandu-i pe semenii mai putin norocosi sa-si urmeze calea lor stramba, in loc de a-i indruma si a-i povatui?

Credinta intr-un Dumnezeu personal, care conduce totul spre bine si care intr-o alta viata pedepseste si rasplateste, nu este in fond decat o evadare din cruda realitate, o incercare neputincioasa de a inlatura ghimpele deznadajduit al existentei…cata putere si independenta ar castiga oamenii daca, avand mai multa incredere in ei insisi, ar cauta sa-si traiasca viata in concordanta cu ceea ce fiecare in parte, in clipele sale cele mai bune, ridica pe un piedestal ceea ce salasluieste mai bun in el, in loc sa-l desprinda de sine insusi, pentru a-l transmite unui Dumnezeu care vegheaza.