Locus amoenus: loc plăcut, agreabil; loc idilic, paradisiac; cel mai frumos loc; loc dominat de fericire, siguranță și confort.
Expresie latină compusă din "locus" (loc) și "amoenus" (frumos, agreabil, încântător). Este utilizată încă din vremea Romei antice și este un termen recurent în teatru sau poezie. A cunoscut o nouă utilizare în timpul Evului Mediu târziu, în epopei. În sfârșit, în secolul XIX, s-a utilizat din nou tema “locus amoenus” prin îmbinarea poeziei și odei închinate naturii.
În zilele noastre, se utilizează pentru a descrie orice loc paradisiac: un loc de relaxare, de vacanță sau de petrecere a timpului liber, unde se află o plajă cu nisip alb, apa limpede a mării, palmieri, cer albastru, soare strălucitor, un loc ce induce o stare de bucurie și fericire.
Aceasta expresie se referă, în general, la un loc idealizat de siguranță sau confort. Un “locus amoenus” este de obicei o pajiște frumoasă cu copaci ce oferă umbră sau o pădure deschisă, sau un grup de insule idilice, uneori cu conotații de Gradină a Edenului sau Campiile Elizee. De asemenea, în apropiere se află o sursă de apă și, eventual, un grup de oameni relaxați.
Termenul literar este folosit de către cărturarii moderni pentru a se referi la descrierea cadrului unui peisaj idilic ce conține de obicei copaci și umbră, o pajiște acoperita cu iarbă, o apă curgătoare, păsări cântătoare și brize răcoroase.
Această natură perfectă este, de asemenea, fundalul pentru inocența vârstei de aur și binecuvântarea Câmpiilor Elizee.
Tradiția datează de la descrierile lui Homer a grotei lui Calypso și grădina lui Alcinous; decorul rural pentru dialogul lui Platon în Phaedrus a fost mult imitat. “Locus amoenus” a devenit o temă predilectă a lucrărilor pastorale, ca in Idilele lui Teocrit și în Bucolicele lui Virgiliu, astfel de peisaje formând fundalul pentru cântecele și iubirile păstorilor. Horațiu a criticat moda pentru astfel de descrieri. Horațiu (Ars poetica) și comentatorii lui Virgiliu, precum Servius, recunosc faptul că descrierile de “loci amoeni” au devenit o retorică banală.
În Metamorfozele lui Ovidiu, funcția de “locus amoenus” este inversată pentru a forma “locus terribilis” / loc teribil, înfricoșător (vezi
locus horridus). În loc să ofere un răgaz în fața pericolelor, devine el însuși scena întâlnirilor violente.
Pe vremea lui Ovidiu, locus amoenus devenise o convenție poetică: o descriere a unui cadru idilic, adesea unul în care are loc o întâlnire romantică. În Metamorfoze, locus amoenus este aproape inevitabil locul unei întâlniri violente sau distructive; atmosfera sa plăcută dezminte o amenințare iminentă. Aici, iazul liniștit va fi scena ironicei „întâlniri romantice” a lui Narcis cu el însuși.
Locus amoenus poate fi găsit în romanțele medievale. Un exemplu este livada plăcută din Sir Orfeo, un poem narativ anonim, în limba engleză (sec. XIII-XIV), în care regele Orfeu își salvează soția Heurodis (Euridice) de Regele Zânelor.
În Beowulf, poem epic major din literatura anglo-saxonă, ce transcrie o epopee germanică în versuri, relatând isprăvile eroului Beowulf, Heorot, Marea Sală a regelui Hrothgar este un locus amoenus până când este atacat de monstrul Grendel.
În Decameronul lui Boccaccio, grădina în care cei zece naratori își spun poveștile este un locus amoenus.
În Cartea ducesei a lui Chaucer, visătorul îl întâlnește pe Omul în Negru, un cavaler îndurerat, în luminișul pădurii, întrerupând vânătoarea masculină.
In Evul Mediu, clasicul “locus amoenus” a fuzionat cu imaginile biblice ca in Cântarea Cântărilor. Matei de Vendôme a oferit mai multe povestiri despre modul de a descrie” locus amoenus”, în timp ce Dante a schitat simplu descrierea Paradisului terestru: "Aici primăvara e nesfârșită, aici sunt toate fructele".
“Locus amoenus” a fost o temă populară în lucrările unor figuri renascentiste ca Ludovico Ariosto și Torquato Tasso.
Shakespeare a utilizat tema “locus amoenus” în lungul său poem Venus și Adonis . De asemenea, a introdus aceasta tema în construcția mai multor piese ale unei "lumi verzi" – spațiul care se intinde dincolo de marginea orașului, un spațiu liminal, în care pasiunile erotice pot fi explorate în mod liber, departe de civilizație și de ordinea socială - ca in Pădurea din Ardeni si in Cum vă place. Un loc misterios și întunecat, feminin, in opozitie cu structura societatii civilizate, masculina, rigida, lumea verde poate fi, de asemenea, regasita în Visul unei nopți de vară și Titus Andronicus.
Grădina Edenului din Paradisul pierdut al lui John Milton are trăsături ale unui locus amoenus.
În poemul „Odă: Semnele nemuririi din amintirile fragedei copilării” al lui William Wordsworth, bucuria edenică a copilăriei, amintită vag, este situată într-un locus amoenus: „A fost o vreme când pajiștea, crângul și pârâul...”
Din povestea în proză a lui Sir Philip Sidney, Vechea Arcadie (1580), inițial o regiune din Pelopones, Arcadia a devenit un sinonim pentru orice zonă rurală care servește ca decor pastoral, un locus amoenus („loc încântător”). Arcadia este o utopie, un ținut idilic, pastoral și armonios. Termenul provine din provincia greacă Arcadia și datează din antichitatea clasică.
În secolul XX, “locus amoenus” apare în lucrarea lui T.S. Eliot, Gradina cu trandafiri din Burnt Norton și în scrierile lui JRR Tolkien, Shire și Lothlorien.
Dintre locurile reale, Valea Tembi (Grecia) a fost idealizata ca un “locus amoenus”. A existat o moda similara pentru peisajele ideale din pictura murala romana.
Caracteristici: un “locus amoenus” are trei elemente de bază: copaci, iarba și apă. Adesea, gradina se afla într-un loc îndepărtat și funcționează ca un peisaj al minții. Acesta poate fi, de asemenea, utilizat pentru a evidenția diferențele dintre viața urbană și rurală sau poate fi un loc de refugiu din calea timpului si a mortii.
Unele grădini de acest gen sugereaza puterile regenerative ale sexualității umane, acestea fiind evidentiate prin flori, primăvară și zeițe ale dragostei si ale fertilitatii.
[Idila, bucolica,egloga: poem pastoral]
© CCC