Locus amoenus: loc plăcut, agreabil; loc idilic, paradisiac

Expresie latina compusa din “locus” (loc) si “amoenus” (frumos, agreabil).  Este utilizata inca din vremea Romei antice si este un termen recurent in teatru sau poezie. A cunoscut o noua utilizare in timpul Evului Mediu tarziu, in epopei.  In sfarsit, in secolul XIX, s-a utilizat din nou tema “locus amoenus” prin imbinarea poeziei si odei inchinate naturii. In zilele noastre, se utilizeaza pentru a descrie orice loc paradisiac.

Aceasta expresie se referă, în general, la un loc idealizat de siguranță sau confort. Un “locus amoenus” este de obicei o frumoasa pajiste umbrita sau o padure deshisa, sau un grup de insule idilice, uneori cu conotații de Gradina a Edenului sau Campii Elizee.

Termenul literar este folosit de către carturarii moderni pentru a se referi la descrierea cadrului unui peisaj idilic ce conține de obicei copaci și umbră, o pajiste acoperita cu iarba, o apa curgatoare, păsări cântătoare și brize racoroase.

Această natură perfecta este, de asemenea, fundalul  pentru inocența vârstei de aur și binecuvântarea Câmpiilor Elizee.

Tradiția dateaza de la descrierile lui Homer a grotei lui Calypso și grădina lui Alcinous; decorul rural pentru dialogul lui Platon în Phaedrus a fost imitat mult. “Locus amoenus” a devenit o tema predilecta a lucrarilor pastorale, ca in Idilele lui Teocrit și in Bucolicele lui Virgiliu, astfel de peisaje formand fundalul pentru cantecele și iubirile păstorilor. Horatiu a criticat moda pentru astfel de descrieri. Horatiu (Ars poetica) si comentatorii lui Virgiliu, precum Servius, recunosc faptul că descrierile de “loci amoeni” au devenit o retorica banala.

În Metamorfozele lui Ovidiu, funcția de “locus amoenus” este inversata pentru a forma “locus terribilis”. În loc sa ofere un răgaz in fata pericolelor, devine el însuși scena întâlnirilor violente.

In Evul Mediu, clasicul “locus amoenus” a fuzionat cu imaginile biblice ca in Cântarea Cântărilor. Matei de Vendôme a oferit mai multe povestiri despre modul de a descrie” locus amoenus”, în timp ce Dante a schitat simplu descrierea Paradisului terestru: “Aici primăvara este fără sfârșit, aici exista toate fructele. ”

“Locus amoenus” a fost o temă populară în lucrările unor figuri renascentiste ca Ariosto și Tasso. Shakespeare a utilizat tema “locus amoenus” în lungul său poem Venus și Adonis . De asemenea, a introdus aceasta tema în construcția mai multor piese ale unei “lumi verzi” – spațiul care se intinde dincolo de marginea orașului, un spațiu liminal, în care pasiunile erotice pot fi explorate în mod liber, departe de civilizație și de ordinea socială – ca in Pădurea din Ardeni si in Cum vă place. Un loc misterios și întunecat, feminin, in opozitie cu structura societatii civilizate, masculina, rigida, lumea verde poate fi, de asemenea, regasita în Visul unei nopți de vară și Titus Andronicus.

În secolul XX, “locus amoenus” apare în lucrarea lui T.S. Eliot, Gradina cu trandafiri din Burnt Norton și în scrierile lui JRR Tolkien, Shire și Lothlorien.

Dintre locurile reale, Valea Tembi (Grecia) a fost idealizata ca un “locus amoenus”. A existat o moda similara pentru peisajele ideale din pictura murala romana.

Caracteristici: un “locus amoenus” are trei elemente de bază: copaci, iarba și apă. Adesea, gradina se afla într-un loc îndepărtat și funcționează ca un peisaj al minții. Acesta poate fi, de asemenea, utilizat pentru a evidenția diferențele dintre viața urbană și rurală sau poate fi un loc de refugiu din calea timpului si a mortii.

Unele grădini de acest gen sugereaza puterile regenerative ale sexualității umane, acestea fiind evidentiate prin flori, primăvară și zeițe ale dragostei si ale fertilitatii.

[Idila, bucolica,egloga: poem pastoral]

© CCC

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.