Omul fara societate nu inseamna nimic. Cine dintre voi ar sti ceea ce stie, daca mii si mii de oameni nu ar fi lucrat, nu ar fi suferit, pentru a cuceri bucatica cu bucatica aceasta stiinta care va e predata astazi asa de usor si de darnic? Cate jertfe, stralucite sau necunoscute, reprezinta cea mai mica dintre aceste descoperiri, care, din viata primitiva, grosolana si primejdioasa a vechilor rase, au dat la iveala aceasta civilizatie minunata care subordoneaza fortele naturii nevoilor, vointelor, si adesea fanteziei noastre.

Omul se naste debitor al societatii umane.

In baza serviciilor facute de catre generatiile trecute, omul este dator fata de generatiile viitoare.

Stiinta a randuit pe om la locul ce i se cuvine, in mijlocul fiintelor. Ea nu mai cunoaste pe omul abstract, ivit deodata pe pamant in plina desfasurare a inteligentei si vointei sale. El nu mai este scopul si sfarsitul sistemului lumii. Omul este supus raporturilor dependentei reciprocc, care il leaga de oamenii, de rasa din care se trage, de celelalte fiinte vii din cuprinsul pamantesc si cosmic. Aceasta dependenta nu-i limitata la conditiile vietii sale fizice, ea se extinde asupra fenomenelor, intelectuale si morale, asupra actelor vointei sale, asupra operelor geniului sau. Aceasta dependenta il leaga de toate si de tot, in spatiu si in timp.

Oamenii traiesc in societate, este un fapt de ordin natu­ral, anterior consimtamantului lor. Inferior vointelor, omul nu poate sa se sustraga materialmente si moraliceste comunitatii umane. Omul izolat nu poate exista.

Societatea va atinge gradul de civilizatie pe care, mai mult sau mai putin obscur, si-l propune umanitatea, cand fiecare om va trai mai bine, nu numai din punctul de vedere al propriei sale vieti, ci si din punctul de vedere al vietii comune, cand cele doua efecte simultane ale progresului ce se socoteau contrarii, vor fi in realitate, inseparabile: dezvoltarea vietii individuale si dezvoltarea vietii sociale.

Omul nu este numai o inteligenta, care isi explica natura prin stiinta, el este in acelasi timp o constiinta. Avand ratiune, omul cauta adevarul; avand constiinta, el cauta binele. Acest bine el se simte obligat a-l realiza si fata de dansul, ceea ce se cheama morala individuala, si fata de celelalte fiinte cu ratiune si cu constiinta care seamana cu dansul - morala sociala.

Sub inegalitatile de tot felul, diferente de sex, de varsta, de rasa, de forta fizica, dincolo de deosebirile de inteligenta si de vointa, intre toti membrii comunitatii umane, se gaseste un caracter comun, identic, se gasesc semnele care evidentiaza calitatea omului, calitatea de a fi in acelasi moment o fiinta vie, cugetatoare, constienta. Acest caracter, marginit la acesti trei termeni esentiali, exista in fiecare om in grade diferite, dar nu poate fi suprimat din nici un om.

Efortul e legea vietii sociale.

Libertatea personala a omului, adica facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a eului este deopotriva necesara dezvoltarii societatii ca si dezvoltarii individului. Aceasta libertate nu trebuie sa cunoasca deci alte limite decat limitele ce-i opun in mod natural nevoia unei egale dezvoltari, adica libertatea personala a celorlalti oameni.