Nicolae Labis

Nicolae Labiș, 2 dec. 1935 – 22 dec. 1956, poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”. A trăit 21 de ani.

S-a născut în Poiana Mărului, Mălini, Suceava, fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira. După mamă, era descendent din Ion Creangă.

Școala primară a început-o în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învațase să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl său a plecat pe front, iar familia s-a refugiat în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia s-a întors în Moldova și s-a  stabilit la Mălini.

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 – 1951, perioadă în care a scris versuri, iar la sfârșitul lui 1950, a participat la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care a avut loc la Iași, unde s-a remarcat după ce a recitat poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.

În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie a câștigat admirația redactorilor revistei Viața Românească, care i-au publicat poezia Gazeta de stradă.

În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

Pe data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.

Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

A absolvit Şcoala de Literatură Mihai Eminescu din Bucureşti și a fost angajat redactor la diverse publicaţii de cultură, precum revista Contemporanul și apoi la Gazeta literară.

Începând din toamna lui 1955 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă a renunțat după un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, a apărut în Viața Românească în acest an.

În 1956 a participat la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publicând două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și a pregătit pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor. A avut un destin meteoric, poezia sa fiind plină de prospeţime şi dramatism.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe a fost victima unui grav accident de tramvai. După spusele sale, a fost împins de o persoană necunoscută pe șinele tramvaiului, o posibilă revanșă politică.

După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat.

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru estima că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”

Deşi are o operă redusă ca dimensiuni, a influenţat substanţial poezia românească din a doua jumătate a secolului XX (N. Stănescu, A. Păunescu ş.a.).

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu, prezentând uneori afinități cu Arthur Rimbaud.

Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).

Opere principale:

Volume antume: Primele iubiri, 1956, debut; Puiul de cerb, 1956;

Volume postume: Lupta cu inerţia, 1958; Păcălici și Tândăleț, 1964; Moartea căprioarei, 1964; Versuri, 1964; Anotimpurile, 1964; Albatrosul ucis, 1966; Scufița roșie, 1967; Poezii, 1968; Moartea căprioarei, 1969; Scrisoare mamei,  1969; Poezii, 1971; Sînt spiritul adîncurilor, 1971; Vârsta de bronz, 1971; Poezii, 1976; Descrierea chipurilor, 1982; Vioară neagră-ntre oglinzi, 1993; Trei poeme (ediție liliput), 1995; Doină întârziată, 2005 etc.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.