Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,

În taină, liliacul timpuriu

Întredeschide buzele din muguri.

 

Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.

Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,

Alături bat cu pașii uzi țărâna,

De parcă primăvara n-a venit.

Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,

A-ncremenit și-a căpătat pe față

Lucioase, triste pojghițe de gheață.

 

Împotmoliți la marginea miriștii,

În gând înjură vremea tractoriștii.

Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.

Li-i ud până și pacul de tabac

Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,

S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.

 

Vuiește lung al strungului ecou,

Ca o imensă strună încordată.

E mohorât prietenul meu nou

Și-i totuși mai febril ca niciodată.

Șuieră șerpii șpănului și curg,

Metalul își rotește curba rază.

Prietenul îmi pare un chirurg

Ce viața unui om salvează,

Deși o piesă de tractor când faci,

De obicei nu semeni cu un vraci.

 

– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,

De ce atâta încordare-ți ceri?

În ale tale palme minerale

De unde ai nestinsele puteri?

 

– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,

Alături bat cu pașii uzi țărâna,

Împotmoliți la marginea miriștii

Nerăbdători așteaptă tractoriștii

Iar când pământul s-o zvânta sub soare,

Vor trebui tractoare multe, noi,

Ca timpul scurs și fără înturnare

Să-l smulgă tractoriștii înapoi!

 

Puterile acelor ce-ar munci,

Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,

În vinele prietenului bat

Și-n limpezimea gândurilor drepte;

El a primit prin vine nevăzute

Neliniștile care fierb în ei.

Aceasta-i solidaritatea clasei

Și-i inima prietenilor mei.

 

… S-a înecat lumina-n pâcle grele

Și bezne reci au pâlpâit pe lut.

Mi-am însoțit prietenul acasă

Și prin grădina-i tristă am trecut.

În pâlcuri liliacul timpuriu

Se legăna scheletic și pustiu,

Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.

 

Muguri căzuți se destrămau sub crengi…

M-a întrebat cu voce sugrumată:

– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?

 

Apoi cu degetele aspre, groase,

Arse de șpan și de rugină roase,

Mi-a arătat ce mari erau să fie

Mugurii fini de floare timpurie…

 

Prietene cu degete de colos

Ce dă măsura gingașiei florii,

Iubești o floare-atâta de duios,

Cum stiu să o iubească visătorii.

 

Prietene, te doare moartea ei

Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…

 

Și-ai dat măsura plinei frumuseți

Când degetele-ți floarea măsurară

Dar nu știi? Liliacul timpuriu

Mai poate-nmuguri și-a doua oară.

 

Tu ești puterea care-nsuflețește

Pământul – și-l preface bun și viu.

Tu răsădești în inimile noastre

Și-n cântec liliacul timpuriu.

(Liliacul timpuriu, 1956)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.