Îngeri, dis-de-dimineață,
Plini de Rouă, îi dau zor,
Aplecați, culeg, râd, zboarã –
Mugurii sunt oare-ai lor?
Îngeri, în amiaza mare,
Prin nisipuri, rotofei,
Tot culeg și-oftând ei zboară –
Flori uscate duc cu ei.
(Îngeri, dis-de-dimineață)
Traducere Nicolae Zăinescu
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzind de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
(Ce frumoasă eşti)
Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult,
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
Nu-ntelegi ca merita sa traiesti pentru ca sa vezi cum cad frunzele si apoi cum cresc mugurii, pentru o zi in care e soare, pentru alta in care ploua?…
Să te asemăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surâzi mai blând!
În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
Căci de frumos frumosul se dezminte
Și-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.
(Să te asemăn cu o zi de vară?, Sonet XVII)
(Traducere Neculai Chirica)
O, frumusetea-i mai fermecatoare
Cand adevaru-i este nestemata!
Si trandafirul mai frumos ne pare
Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.
Macesul are floare si mai vie
Ca trandafirul, dar parfum, deloc;
Ca el e plin de spini si se mladie
Cand vantu-i prinde mugurii in joc.
Dar la maces frumosul e-o parere;
Cand piere la o margine de drum,
Il uita toti. Si trandafirul piere,
Dar lasa-n urma dulcele-i parfum.
Si frumusetea ta va trece, dar
Ii voi filtra prin vers inaltu-i har.
(Sonetul LIV / 54)